POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Livezi

Livada de piersici 2.

Vara indiană a Simonei și a Munirei / Vechea fabrică de parfumuri Fragonard

   Umbra i se întindea precum un pod, între ea și noul oraș în care urma să trăiască. Devenea trandafirie cu miros de piersici. Din primăvară până târziu la sfârșitul verii cerul a fost senin deasupra Simonei. Viața la fel. Pete dulci și aromate de lumină o acopereau și o transformau într-un om senin. Parisul era tot mai departe de ea. Zilele întunecate în care muncise în micuța fabrică de confecții a italianului, la fel. Simone descoperise liniștea unei vieți domoale, în adâncul livezii de piersici. Pe măsură ce timpul trecea, chipul fetei prindea culoarea fructelor livezii. Paloarea ei bolnăvicioasă fu înlocuită de culoarea piersicilor coapte.

   Dintr-o fată timidă și tăcută deveni o femeie caldă și plină de viață. Lucra în livadă împreună cu Munira, fiica unui refugiat care murise înecat în Marea Egee. Refugiatul nu voia decât să ajungă în Europa. Nu a mai ajuns. În locul său, fiica lui îi trăia acum visul. De fapt omul care murise înecat în Egee nu era tatăl ei natural. Maică-sa fusese violată de un bărbat care avea să beneficieze de reducerea pedepsei cu o treime, dat fiind faptul că femeia era prostituată. Până prin 90, Codul Penal al Turciei așa prevedea.

   Munira s-a născut nedorită de nimeni. Atunci omul care avea să o crească a luat-o cu el în Siria. A înfiat-o. A învățat-o să iubească oamenii și să creadă în ei. Era un biet vânzător sărac de ceai însă Munira a devenit cu adevărat fiica lui. Omul a iubit-o. Fata a crescut fericită. Când a început războiul au fugit speriați din calea lui, încotro au văzut cu ochii. Oameni la mâna destinului. Vânzătorul de ceai a murit înecat în Egee. Munira a rămas singură. A ajuns în livada de piersici din Grasse, din întâmplare. De fapt toți oamenii livezii au ajuns acolo din întâmplare. Și au rămas. Livada de piersici îi primea pe toți și avea grijă de ei.

   Apoi a venit o vară indiană cu lumină aurie și s-a așezat pe obrajii și pe umerii celor două fete. Micile lor dureri pe care le ținuseră adânc ascunse în interior ieșeau la suprafață, transformându- se în transparente valuri imaginare, cu sclipiri diamantine. Valuri care se izbeau de auriul începutului de toamnă și dispăreau fără să mai fie ținute minte de cei care le păstraseră în adâncurile lor, de-a lungul timpului. Pentru că auriul verii indiene, al începutului de toamnă, lumina de miere și parfumurile colorate ale acelei perioade din an, alină rănile și mângâie tristețea până o fac să dispară cu totul. Îi ia locul o oboseală plăcută și o lentoare acoperită de ceața de aur a vremii. Cele două fete erau în așteptarea culesului piersicilor din livadă. Le strânseseră deja pe cele timpurii, de iunie iar acum nu mai erau de strâns decât fructele târzii, de octombrie. Până atunci însă aveau prea puțin de muncă și le era jenă să profite de generozitatea gazdei lor, Anouk, femeia cu pălărie de soare și coșul plin cu piersici, pe care Simone o cunoscuse în gara din Grasse când a coborât din trenul cu care venise de la Paris.

   Simone și Munira făceau zilnic drumuri spre centrul orașului și deseori îl însoțeau pe grădinarul Louis care mergea cu camioneta fermei la Cannes și la Nisa, trimis de Anouk cu treburile fermei. Când Louis nu era disponibil, fetele mergeau cu trenul. Căutau să se angajeze temporar undeva, până când Anouk urma să aibă nevoie din nou cu adevărat de ele, la muncile din livadă. Dormeau într-o anexă a fermei. Anouk avea grijă să fie bine hrănite și le plătea o sumă lunară mică dar care le era îndeajuns pentru viața de zi cu zi. Nu îi plăteau deci nimic lui Anouk pentru hrană și cazare de aceea se simțeau mai mult decât stânjenite.

   Întâi au încercat în centru, la Grasse, la micul butic al parfumeriei Fragonard. Au întrebat acolo dacă este ceva de muncă, sezonier, pentru ele. Printre sticluțe cu parfumuri și ape de toaletă, printre lumânări parfumate, difuzoare de parfum colorate și elegante, geluri de duș, seturi de cosmetice, cele două fete se simțeau precum într-un tărâm magic care le promitea 1001 de experiențe nemaintâlnite.

   Parfumuri fructate, florale, orientale și lemnoase dansau în jurul celor două fete și le aduceau aminte că sunt tinere și că sunt în viață. Că se pot bucura de culorile de aur ale verii indiene din Grasse, de aromele anotimpului, de ceea ce au și de ceea ce vor avea. Au făcut un tur al atelierelor. Au intrat în vechiul laborator al fabricii. Au privit cu ochii mari masa veche a parfumierului. Masa arăta precum o orgă. Parfumierul se aseamănă unui compozitor, le-a spus Mathieu, ghidul lor prin atelierele fabricii, un băiat timid care căzuse în ochii negri ai Munirei și nu avea de gând să mai iasă de acolo.

   Băiatul le-a povestit cum parfumierul stă la masa lui încărcată de sticluțe cu esențe. Cum parfumul este compus de el din acorduri care la rândul lor sunt alcătuite din diferite note. Acorduri chypre, florale, note lemnoase sau note fructate. Simone îl asculta pe Mathieu și era absorbită de cuvintele lui. Totul în jurul fetei începea să devină muzică și parfum și culoare. Sinestezii, atingeri dulci și suave, voci și imagini din trecutul ei și unele din viitor, toate o luau cu ele și o ascundeau într-un glob translucid și magic. Laboratorul fabricii vechi din Grasse, al fabricii Fragonard, era transformat într-o sală de studiu pentru cei care doreau să devină parfumieri. Cu mirare au aflat fetele că pentru a obține un parfum, un parfumier lucrează ani la rând la masa lui cu esențe, masă ce arată precum o orgă muzicală.

   Au intrat apoi în Atelierul de săpun. Mathieu le-a arătat tot felul de unelte cu nume ciudate și le-a explicat cum se fabrică parfumatele bucăți de săpun ale fabricii din Grasse. În niște mixere uriașe sunt introduse granule de săpun fără miros și sunt amestecate cu esențele parfumate. Apoi tot acel amestec intră în concasoarele unde sunt transformate în fulgi de săpun. De acolo, fulgii de săpun intră într-o mașină unde sunt încălziți la 60 de grade Celsius și devin un fel de turtă maleabilă. Muncitorii din Atelierul de săpun le taie în bucăți și le ștanțează, așezându-le apoi în cutii frumos colorate. Următorul popas l-au făcut Munira și Simone, într-o cameră de macerare unde au descoperit niște cuve uriașe în care erau puse diferite concentrate de parfum, pentru a fi amestecate cu alcool. Erau lăsate acolo, la macerat, săptămâni întregi iar apoi se filtrau pentru a se transforma într-un lichid curat, fără impurități.

   Fetele au rămas încântate privind sticluțele aurite, de parfum, ale fabricii Fragonard, sticluțe numite „estagnons”, fabricate din aluminiu pentru a proteja parfumurile de lumina soarelui și a le face să reziste cel puțin șase ani, în timp. Linia de îmbuteliere a parfumurilor este una semiautomată. Fiecare parfum e testat individual pentru ca fabrica să se asigure că e apt să ajungă în magazinele din lumea întreagă. O muncă uriașă, făcută cu migală și foarte multă răbdare. Când au intrat în distileria veche, fetele au descoperit niște alambicuri uriașe. În ele se extrăgeau uleiurile esențiale. Arabii secolului VIII au fost cei care au perfecționat tehnica parfumurilor iar de-a lungul secolelor ea s-a păstrat și astfel Munira și Simone au putut descoperi în fața lor toată revărsarea de culori și toate atelierele minunate ale fabricii Fragonard.

   Florile sunt puse în alambicuri și infuzate în grăsimi care anterior au fost încălzite. Acest procedeu e numit ,,tehnica de înflorire la cald”. Narcisele sunt iasomia sunt flori mult prea sensibile pentru a fi supuse la temperaturi înalte. Astfel, până prin anii 50, lucrătorii din vechea fabrică de parfum din Grasse împrăștiau florile pe lungi tăvi din sticlă acoperite cu grăsime fără miros. Procedeu numit ,,înflorirea la rece”. După anii 50 au înlocuit acest procedeu cu unul modern, folosind tot felul de substanțe chimice pentru a extrage parfumul din flori.

   Fetele nu au găsit în vechea fabrică din Grasse nimic de muncă pentru ele – nu erau pregătite pentru așa ceva – dar Munira l-a găsit pe Mathieu și au aflat o mulțime de lucruri despre care habar n-aveau până atunci. Vara indiană de septembrie continua să le protejeze. Fetele erau mai tot timpul prin Grasse și prin Nisa, cu pletele în vânt, căutând, cercetând, privind totul cu ochii mari. În acest timp, livada de piersici își aroma fructele și le dădea ultimele culori, în așteptarea lui octombrie, luna în care cele două fete urmau să le culeagă alături de alți muncitori ai fermei. Anouk zâmbea privind încântarea fetelor. Simone îi amintea de ea însăși, în tinerețe.

   Vom urmări în capitolele viitoare ce noi descoperiri vor face Simone și Munira în vara lor indiană de pe Coasta de Azur.

Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…