POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Livezi

 

Livada portugheză 2.

Vacanța lui Xavier în Egipt. Întoarcerea acasă. Așteptarea nu înseamnă răbdare…

   Maică-sa Fatimah i-a spus să fie atent la tot și la toate și să îmbrățișeze rudele din partea lor. Fatimah i-a mai spus și ca, înainte de toate, să învețe în Egipt ce este răbdarea. Ai grijă, Xavier, așteptarea nu e totuna cu răbdarea! Așa i-a spus maică-sa. Învață răbdarea și întoarce-te cu bine acasă! Xavier a ridicat din umeri fără să înțeleagă și a plecat mulțumit că urma pentru el o vacanță de vară pe care o va ține minte mult timp. Și-a luat la revedere de la grădină și de la livada cea foșnitoare precum Atlanticul.

   Taică-su l-a condus până la aeroportul din Faro. S-a uitat lung în urma lui. A trecut timpul, s-a gândit bărbatul în timp ce își privea fiul îndepărtându-se. Pe avion spre Cairo a aflat de la vecinul lui de zbor – un frizer pirpiriu și limbut din Cairo, însurat cu o portugheză – că fructele de mango egiptene sunt cele mai bune din lume și a mai aflat, tot de la frizer, despre bukhoor – un fel de candelă cu tămâie puternic mirositoare pe care deseori bătrâneii sufiți o poartă cu ei pe străzile Egiptului, înconjurând oamenii cu ea. Bătrâneii sufiți trebuie neapărat răsplătiți, i-a spus frizerul arab. E bine să le mulțumești și să le oferi câțiva bănuți. L-a sfătuit de asemenea și să aibă grijă să evite să intre în casele în care bărbații sunt plecați iar înăuntru au rămas doar femeile.

   La aeroport l-au așteptat numeroasele rude ale mamei sale. Xavier aproape s-a speriat când a văzut cât de mulți sunt. L-au înconjurat și l-au luat aproape pe sus vorbindu-i toți deodată între-o engleză stâlcită, cu accent arab, bătându-l pe umeri, învârtindu-l și îmbrățișându-l bucuroși.

   Xavier s-a mirat să vadă cât de des rostesc ei ,,Maktub! Maktub!” și a aflat că asta înseamnă de fapt ,,Așa a fost scris!”. Arabii cred că tot ce trăiești a fost scris deja de către Dumnezeu care, plin de compasiune, te face să treci prin încercări și fapte de viață ce te ajută să ajungi mai puternic cu fiecare anotimp trăit. A fost primit în casa unchilor săi cu masa întinsă. La sfârșit au mâncat bateekh/ pepene roșu și tort egiptean cu nuci și alune. L-au plimbat prin piața El Hussein unde Xavier a privit cu multă curiozitate moscheea ridicată în cinstea nepotului Profetului Muhammad, imamul Hussein.

   Bazarul Khan El Khalili și-a revărsat asupra lui Xavier întreaga magie. A rămas fascinat privind suvenirurile strălucitoare. Ibricele, ceștile de cafea și paharele aurite. A ascultat muzica diafană și a privit cu atenție fețele prietenoase ale vânzătorilor. A rămas uimit de modul în care au loc vânzările în bazar. Cumpărătorul local – cu o morgă de om dezinteresat de marfa din fața lui – oferă un preț. Vânzătorul refuză prima dată. Cumpărătorul se îndepărtează. Vânzătorul se lasă convins și vânzarea este încheiată.

Dacă vânzătorul nu se lasă convins înseamnă că preferă să nu vândă decât să își dea marfa la un preț mult mai mic față de așteptările lui.

   Xavier a vizitat și cartierele occidentale din Cairo: Maadi, Zamalek și Heliopolis. Cartiere pline cu intelectualii orașului: mulți medici și avocați mai ales. În mod deosebit l-au atras însă cartierele vechi, tradiționale, neoccidentalizate. O lume total necunoscută pentru el . De asemenea, femeile acoperite, cu ochii puternic conturați cu kohl, i s-au părut tânărului portughez de o stranietate aparte. A privit încântat și un spectacol de teatru de păpuși organizat de ziua de naștere a unuia dintre nepoții lui. Prilej cu care a aflat că egiptenii sunt mari amatori de teatru de păpuși, acasă.

   A intrat printre nepoții săi, a râs, a aplaudat, a mâncat tort și a băut răcoritoare dulci. Verii săi l-au dus apoi într-o dimineață să ia micul dejun la Al Sabrawi unde și-au comandat sandvișuri egiptene ce aveau un gust care l-a făcut pe Xavier să exclame încântat. În cămara mătușilor sale a dat peste borcane uriașe cu lămâi murate din care îi plăcea tare mult mamei sale, Fatimah, să mănânce. Și-a amintit de ea și a sunat-o să îi povestească.

  Nopțile ieșeau să fumeze shisha/narghilea în centrul animat al orașului. Xavier a privit luminile toate aprinse formând o adevărată feerie, un adevărat spectacol de noapte, magazinele deschise, străzile și cafenelele pline de turiști. S-a simțit acolo și atunci mai liber ca niciodată. Orice temere i-a dispărut. Era tânăr și, alături de verii lui, simțea din plin faptul acesta și se bucura de el.

   Printre neoanele verzi și albastre ale firmelor, printre candelabrele cu 1000 de brațe coborând din tavane de piatră străvechi, printre balcoanele încărcate cu flori și covoare colorate care dădeau în străzi înguste sau mai largi animate de o forfotă continuă, fără început și sfârșit, Xavier era în sfârșit mulțumit de el însuși. Nu aștepta nimic. Doar trăia totul privind cu atenție. Simțind lumea aceea și lăsând-o să îl cuprindă cu toate brațele ei.

   Verii săi erau toți studenți în Europa, aflați acum în vacanță acasă la Cairo. Unuia dintre ei i se întâmplase de curând o poveste tristă și încercau să îl ajute și să îl îmbărbăteze. S-a îndrăgostit de sora unui coleg al său, un băiat dintr-un sat din Kîrgîzstan. Fata venise la Londra, unde fratele ei era student, cu părinții, în vizită. Acolo vărul lui Xavier a văzut-o și s-a îndrăgostit de ea. Apoi familia s-a întors în satul lor din Kîrgîstan iar fata a fost răpită și obligată să se mărite. Cică așa e obiceiul în zona aceea. Dacă unui băiat îi place o fată, adună câțiva prieteni și o ia ziua în amiaza mare de pe stradă. O duce acasă la părinții lui iar aceștia încep să o pregătească pentru nuntă, anunțând și părinții fetei care nu se mai pot opune odată ce fata a fost băgată în casa băiatului. Nimeni nu îi cere acordul viitoarei mirese.

   Poți vedea în zonele de sat ale Kîrgîzstanului, ziua în amiaza mare, grupuri de bărbați călare sau cu mașina, urmărind vreo fată singură și răpind-o. Pe Xavier povestea l-a lăsat îngrozit. În plin secol XXI așa ceva i se părea imposibil. A înțeles încă o dată cât de fericit trebuie să fie el care trăiește într-o zonă de-a dreptul paradisiacă din Portugalia lui de acasă.

   Și-a băut ceaiul de cardamom și a privit în tăcere luminile nopții arabe. Trebuie să taci mult și să asculți multe lucruri înainte de a vorbi și de a spune cu adevărat ceva, s-a gândit atunci Xavier. Dar ca să taci cu adevărat îți trebuie răbdare. Deci răbdarea nu este de fapt așteptarea a ceva, așa cum crezuse el până atunci! Deși erau oameni mulți în jurul său, Xavier se simțea liniștit. Vechea lui teamă de oameni dispăruse ca prin minune.

   A făcut cumpărături pentru ai lui de acasă. Mamei sale i-a luat cadou o bijuterie numită Hamsa sau ,,Mâna Fatimei”. A aflat cu ocazia aceasta, de la unul dintre unchii lui, și povestea legată de amuletă. Era vorba despre un simbol sacru. Talismanul are o formă simetrică: degetul mare e de aceeași mărime cu degetul mic. În zona arabă este considerat un simbol puternic de protecție, înainte de toate se spune că protejează de deochi. Cele cinci degete ale mâinii din bijuterie reprezintă cei cinci stâlpi ai Islamului, mai precis obligațiile unui musulman: credință, pomană, post și pelerinaj. În arabă ,,khamsa” înseamnă ,,cinci”. Numele talismanului vine de la numele fiicei profetului Muhammad. Simbolul poate fi văzut peste tot în lumea arabă. La sate hamsa e pictată pe ușile caselor, stilizată în funcție de dorința proprietarului.

   Xavier s-a lăsat vrăjit și de culorile și mirosurile celor 1001 de condimente și mirodenii din piețele Egiptului. O lume plină de culori și de transparențe în care băiatul părea că plutește ușor, cuprins de bucurie și de plăcerea de a fi pentru moment parte din lumea aceea. Unchii săi – negustori care își vindeau mărfurile în întreaga lume arabă – l-au privit în ochi și l-au recunoscut ca făcând parte din neamul lor. Pentru băiat acest fapt a însemnat mult. Simțea că are în ei o familie mare ce venea din timpuri străvechi. Se simțea mai puternic datorită lor. Unchii săi l-au învățat și despre ceaiuri și despre cum sunt ele băute în întreaga lume arabă.

   Astfel a aflat Xavier despre beduinii din Arabia Saudită care beau ceai în liniștea asprelor deșerturi. De fapt mai puțin ceai, mai mult cardamom fiert și qawfa din dalah in finjan/ cești foarte mici, în formă de lalea. Refuzul unei invitații primite de la un saudit, acasă la el la ceai, este considerat drept o gravă insultă, o jignire adusă lui și familiei sale. A mai aflat Xavier de la unchii săi și de ceaiul irakian: istikan pe numele pe care i l-au dat soldații britanici. Ceai pe care irakienii îl beau din pahare de sticlă în formă de lalea, decorate simbolic cu ochiul protecției. Și despre ceaiul berberilor a mai învățat, de asemenea. Un ceai de mentă cu multă spumă, băut în țările magrebiene.

   În Egipt a băut el însuși ceai, din pahare numite local ,,hamsina”. Pahare fără toartă. Egiptenii preferă să simtă în mâini căldura ceaiului băut. Băiatul nostru a aflat în vacanța lui egipteană și că în toată lumea arabă ceaiul și prânzul se iau stând pe carpete nomade sau chiar pe covorul din living. Se mănâncă simplu, cu mâna, fără tacâmuri. Aceasta este tradiția orientală străveche. Băiatul a mulțumit cerului însă că între timp rudele lui egiptene s-au modernizat și ei iar acum mănâncă toți conform obiceiului occidental, cu tacâmuri, așezați pe scaune, la masă.

   Xavier s-a îndopat cu plăcinte umplute cu muhammara/pastă de ardei copți, s-a uitat de aproape la aysh baladi/,,pâinea străzii” care se vindea peste tot, la orice oră din zi și din noapte, pe străzile din Cairo. Niște chifle de diferite forme ce se umpleau cu fool/ mâncare tradițională pentru micul dejun sau pentru cină, pregătită din fasole fava cu lămâie, usturoi, chimen, năut, ceapă verde și ulei de măsline. Localnicii mai umpleau chiflele cumpărate de pe stradă și cu falafel/chifteluțe din năut sau din fasole fava. Unii mâncau chiflele umplute cu omletă și pastramă. Alții cu brânză rumi sau brânză sărată de capră sau de oaie.

   Acoperit de arome, voci și culori, tânărul Xavier se lăsa purtat prin lumea arabă și fiecare lucru pe care îl descoperea îl făcea să caute mai mult să afle, să cunoască, să știe. Se întorcea în fiecare zi în bazarul Khan El Khalili de parcă ar fi descoperit o insulă de aur între dunele Saharei. Lămpile magice îi luminau parcă drumul și îl atrăgeau cu o forță de nestăvilit. Mătușile lui nu știau cum să mai aibă grijă de el și ce să îi mai gătească. Scoteau la iveală rețete străvechi și se chinuiau toată ziua să gătească pentru nepotul lor iubit venit de departe, de pe malul Atlanticului. Mătușa sa Annipe i-a gătit după o rețetă învățată de la bunica ei, plăcintă cu spanac fiert cu rodie. Sora ei, Aziza, i-a gătit basbousa din gris, acoperită cu miere.

L-au luat între ele. L-au mângâiat și l-au alintat. Erau obișnuite cu plecările și venirile celorlalți nepoți studenți prin Europa. Stăteau mereu în așteptare și mereu petreceau la venirea copiilor. Își luau mereu la revedere și spuneau mereu ,,bun venit”.

   În lumea aceea, Xavier al nostru a înțeles și a învățat răbdarea, văzând cât de diferiți sunt unchii și mătușile lui față de cei de acasă și totuși știind că se trage din familia aceea de negustori care generații la rând au trăit în lumea arabă, i-au învățat și i-au respectat regulile, au fost înmormântați în pământul acela și i-au transmis prin mama lui, Fatimah, viețile lor, să le ducă mai departe. Xavier s-a descoperit acolo pe el însuși: un bărbat tânăr, în putere. Zidul dintre el și oameni a fost înlăturat cu ajutorul rudelor lui egiptene a căror limbă nici măcar nu o vorbea. Vorbeau toți cu el într-o engleză stâlcită dar destul de bună cât să se facă înțeleși.

   Într-o seară unchiul său Akil l-a întrebat: Ce îți este ție cel mai drag pe lumea aceasta, Xavier? Livada mea portugheză de acasă, i-a răspuns băiatul.

   În noaptea aceea a visat oceanul turcoaz și foșnetul livezii din Portugalia natală. A doua zi s-a întors acasă. Un alt Xavier. Ines îl aștepta la aeroport. Distanța și depărtarea au făcut-o să se gândească mult la el. Îl iubea. Xavier a privit-o și a înțeles. Era a lui. Femeia lui. Unui bărbat adevărat nu îi trebuie prea multe cuvinte când o are în fața ochilor pe femeia sa, cu care va porni la drum spre capătul lumii. Pentru a vedea cu adevărat întregul tablou din care faci parte, este nevoie să ieși din el un moment. Vacanța lui Xavier în Egipt l-a făcut să înțeleagă mai bine totul și să se vadă pe sine însuși într-o lumină mai blândă.

   În fundal se aude foșnetul livezii portugheze. Precum Atlanticul când vântul îi mângâie oglinda. Precum vocile de oameni care se ridică din Bazarul egiptean din Cairo, cu miile de lămpi magice ale lui, cu atât de coloratele lui covoare care pot parcă oricând să își ia zborul. Dincolo de ocean și dincolo de dunele de aur fin ale Saharei: Xavier și Ines. Doi tineri care vor face lumea să meargă mai departe.

   Livada portugheză este plină cu arbori exotici, cu fructe și flori. Acum are și doi oameni tineri, gata să îi asculte mereu foșnetul cu răbdare. Pentru că răbdarea nu înseamnă așteptare. Răbdarea se învață doar trăind. Privind cu atenție în jurul tău. Iubind. În timp ce freamătul oceanului trece prin livada portugheză, lămpile din bazarul Egiptului se aprind o secundă vestind momentul în care încă unul dintre băieții lumii a devenit bărbat.

Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…