POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Livezi

Livada de meri 3.

 

Băiatul Alp. Actorul. Trei prieteni într-o livadă de meri

   ,,Aș putea să iau orice spațiu gol și să-l numesc scenă goală. Un om traversează acest spațiu gol în timp ce altcineva îl privește, și asta e tot ceea ce trebuie pentru actul teatral, el începe astfel.” – Peter Brook, Spațiul gol…

   Trecea un om bătrân pe stradă, de mână cu un copil. Își repeta cuvintele acestea ca pe un cântec vechi care îl liniștea și îl făcea fericit. Alp privea cerul, întins pe spate în livada de meri din Sarıyer. Se gândea la Bătrân și la livadă. Era livada lui de meri! A lui! Toată viața se gândise la livada aceea ca la livada lui. Dacă îl întreba cineva a cui e, spunea că este a lui. Se plimba prin ea de parcă ar fi fost stăpân peste arborii colorați de trecerea anotimpurilor. De parcă ar fi fost stăpânul fructelor care se transformau din palide flori roz, în fructe.

   Însă în adâncul său, Băiatul Alp știa că este doar un om mic care privește spre o livadă uriașă de parcă ar fi întreagă a lui. Deși nu era. Cel mai mult îi plăcea vara să stea întins în iarbă la umbra copacilor și să privească cerul printre ramurile copacilor. Îi mai plăcea și să ridice zmeie uneori, bucurându-se când reușea.

   Totul începuse în ziua în care în care l-a întâlnit pe Bătrân în livadă. Se bucura de singurătatea

lui de acolo. Departe de casa sărăcăcioasă cu un gard care stătea să cadă și doi părinți apatici care își priveau soarta și copiii ca pe un blestem. Acolo era fericit Băiatul Alp. În livada de meri. Doar el și și zmeiele lui, pe care și le făcea din pungi vechi pe care maică-sa le păstra în bucătăria plină de gândaci și murdară. Privea mereu cerul ca pe un spațiu gol. Mulți ridică ochii spre cer ca să ceară protecție divinității. Băiatul Alp nu se simțea protejat. Era mic și sărac și lipsit de toate. Nu simțea că ar fi cineva pentru el acolo sus în cerul albastru precum ochii săi. De aceea își dorea să vadă acoperit albastrul cerului cu zeci de zmeie și baloane colorate. Fiecare zmeu sau balon care plutea pe cer avea o poveste a lui. Băiatul Alp știa povestea fiecăruia. Pentru că el i-o inventase și el era cel care îl ridica în văzduhuri. Fie că era un zmeu sau un balon adevărat, fie că era unul doar imaginat de el.

   Privea astfel aproape zilnic cerul acela, întins pe spate în livadă. De la începutul lui august – când erau gata de cules merele de vară, de un roșu vibrant, dulci-acrișoare – până târziu în octombrie când erau gata de cules și celelalte soiuri. Privea fructele roșii sau aurii. Le simțea parfumul. Colora cu ele spațiul gol al cerului său. Improviza atunci un întreg spectacol. Fiecare măr devenea un personaj. La fel ca zmeiele sale. Fiecare mică ramură era parte dintr-un decor fascinant. Își imagina o cortină de fum auriu. O ceață de aur precum ceața dimineților de vară din livadă.

   O ceață de aur care se dădea deoparte și le făcea loc merelor să se rostogolească. Să râdă. Să plângă. Să vorbească unele cu altele. În imaginația Băiatului Alp, merele își spuneau unele altora povești auzite doar de el. Stăpânul de atunci al livezii se obișnuise cu băiatul care alerga printre meri trăgând după el câte o pungă murdară, legată cu ață.

   Îl văzuse cum sta întins ore întregi și privea cerul. Proprietarul livezii din Sarıyer era un actor alcoolic, cu o barbă gri învolburată și ochi turcoaz, sfredelitori. Un om înfrânt de propria lui tristețe pe care și-o consuma odată cu paharele de raki pe care le bea zilnic. Alcoolul îi șerpuia prin sânge fără să îi schimbe însă aparența de om lucid. Cunoscuții lui spuneau că de fapt nici nu mai are sânge în el ci doar raki.

   Fusese un copil frumos cu părinți bogați. O copilărie de caniș tuns, parfumat și frezat. Copil actor. O copilărie glamour cu foi veline și desene kitsch strălucitoare. Un tânăr de o frumusețe răpitoare. Un bărbat matur care făcea să leșine femeile în urma lui. Ca om trecut de 50 de ani – cum era în perioada în care Băiatul Alp l-a cunoscut – rămăsese la fel de frumos. Carismatic cu vocea îngroșată de alcool. Bătrânețea îi dăduse o blazare nobilă iar ridurile de pe frunte îl făceau să arate excesiv de masculin, de hotărât și de puternic. Nu zâmbea niciodată. Doar prin filme dacă rolurile i-o cereau. Era concentrat mereu să nu se vadă că e beat. Nu se vedea. Toți știau însă că e. În tinerețe cucerise Yeșilçamul/ metonim al industriei cinematografice turcești, corespondentul Hollywoodului în Turcia, cele două sunt contigue. A apărut în filmele lui Osman Fahir Seden, Metin Erksan, Atıf Yılmaz sau Memduh Ün. Generații întregi l-au aplaudat în picioare.

   Devenise un bătrân înconjurat de o aură cuceritoare. Era destul să traverseze un spațiu gol și acesta devenea o scenă. Numele său deschidea toate ușile. Un idol. Adorat. Curtat. Felicitat mereu. Oprit pe stradă. Salutat de necunoscuții care credeau că este al lor. Bunul lor propriu. Puteau să îi ceară oricând să vorbească, să râdă, să le spună intimități despre el. Era pentru ei un fel de păpușă. Cineva din familie. Cunoscut. Moneda avea însă două fețe. Fața strălucitoare e cunoscută. Reversul? Bârfe, alcool, sex la întâmplare, muncă în exces, prea puțin timp pentru el. Avea un zâmbet larg mereu pe față. Pentru fani. Un zâmbet care îl obosea și pe care îl resimțea ca pe o mască mortuară.

   Eterna poveste a vedetelor care nu știu cum să își păstreze echilibrul și îl pierd în cele din urmă. Oameni cărora succesul le ia tot și nu le dă nimic în schimb. Ele devin ale publicului. Se depersonalizează și mor în timpul vieții convinse că fac de fapt ceea ce iubesc. Actorul îmbătrânise de timpuriu. Pe la 50 de ani. Voit. Își pusese tinerețea în sertar ca pe o perucă veche. S-a lăsat în voia ridurilor și a părului alb. Totuși,  Actorul era fericit în livada lui de meri, la vremea culesului. Din august până prin

octombrie. Aducea muncitori săraci cărora le dădea mare parte din merele culese și bani. Păstra pentru el puțin.

   Avea o menajeră care îi gătea plăcinte cu mere, dulcețuri, compoturi. Îi plăceau borcanele pe care femeia așeza etichete colorate și îi plăcea să scrie chiar el, cu carioca, pe etichete, ce conținea borcanul. Uneori mai aducea câte o femeie pentru sex, la livadă. Avea o casă veche, otomană, din lemn alb, în spatele livezii. Ducea femeile acolo. Din ce în ce mai rar însă. Nu mai avea chef. Se săturase de ele. Toate erau la fel. La fel machiate. La fel îmbrăcate. La fel de vorbărețe și ușuratice. I se păreau la fel de proaste. Atunci se speria. De obicei devin proști la rândul lor cei care îi consideră pe cei din jurul lor proști. Toți părem la un moment dat proști în ochii cuiva iar Actorul o știa foarte bine.

   Fusese toată viața un bărbat dorit. Nu s-a simțit însă niciodată iubit. De parcă frumusețea i-a furat ceva adânc, de mare preț. Bineînțeles că foarte multe femei l-au iubit dar el nu le-a văzut. I-a observat doar pe cei care l-au urât din cauza invidiei. Mulți. Foarte mulți. Uneori se simțea înconjurat de ei. Simțea că nu mai are aer. Că nu mai poate respira. Livada de meri rămasă de la ai lui era martorul tăcut al nefericirii Actorului.

   Apoi l-a întâlnit pe Băiatul Alp. L-a acceptat. Băiatul era singurul, dintre cei pe care îi știa, care nu dădea nici doi bani pe celebritatea lui și se purta cu el de parcă ar fi fost un frate mai mare. Ozan Abi/ Frate Ozan îi spunea Băiatul Alp și îi arăta cum conduce el cu mână sigură, spre cer, zmeul făcut din pungi vechi și murdare. Râsul Băiatului Alp colora livada și merele priveau vesele spre bucuria băiatului și spre fața Actorului care se lumina în auriu.

   Actorul nu ar fi vândut niciodată livada. Mai ales la un preț atât de mic. Băiatul Alp l-a convins însă. Tatăl pe care el singur și l-a ales – Bătrânul de la începutul povestirii noastre – avea nevoie de livada de meri. Actorul trebuia să i-o vândă! Și i-a vândut-o. În rest nu s-a schimbat nimic. Doar că livada de meri avea acum în afară de copaci și trei oameni. Trei prieteni.

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș, a debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris; de-a lungul timpului a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat cu acest nume de autor volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; tot cu acest nume a semnat și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024.