POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana Banu – Livezi

 

Livada de rodii

 

1. Mihail, arborii de rodie și scrisorile de la Dumnezeu

Habar n-aveam că arborele în care cresc rodii se numește rodier sau rodiu. Nu am mai auzit pe nimeni folosind cuvântul acesta. Când snobul de Mihail mi-a spus în avion că îi plac rodierii în floare, m-am uitat cu atenție la pantofii lui de lac. Iată încă unul dintre acei purtători de cravată, cu vocea și limbajul afectate de snobism, mi-am spus. M-am gândit că improvizează sau că nu mai știe vorbi corect românește. Că de fapt nici măcar nu există cuvântul rodier. Nici cuvântul rodiu.
Mihail avea însă dreptate. Fapt care mi-a îmblânzit privirea. Până la urmă e doar încă unul dintre acei băieți născuți într-o familie de oameni săraci, undeva într-un sat de prin Câmpia Brăilei. Un băiat pe care sărăcia l-a speriat atât de tare încât de îndată ce a făcut ochi a început să lupte ca să scape de ea. Dacă a ajuns să poarte mereu cravate și pantofi de lac în care să i se oglindească foarte bine contul destul de bine garnisit din bancă, nu e din snobism ci din cauza sărăciei pe care a fost nevoit să o îndure în primii lui ani de viață.
Rănile de atunci s-au transformat în cicatrici. Chiar și astăzi i se pare mereu că nu e băgat în seamă. Că nu merită să ocupe locul pe care îl are. Copilul acela din Câmpia Brăilei e încă în luptă cu lumea întreagă. Cu el însuși. Cu tot ce îl înconjoară.
Mihail a devenit un prosper om de afaceri. Are o casă de producție în Turcia și câteva magazine auto în Franța. Nimeni nu știe de unde vine, când pleacă unde pleacă și de ce. Eu știu însă că e din România iar asta mă face destul de apropiată de el. Dovadă că românii pot fi și solidari între ei în afara patriei. Contrar a ceea ce se spune. Depinde însă de medii și de personaje.
Eu una îi prefer însă mai degrabă pe romii din Ro – atât de huliți de așa-zisa ”lume bună” – pe care îi găsești cerșind prin marile piețe ale diverselor metropole. Da, îi simpatizez pe nomazi. Inclusiv pe cei născuți în România. Oameni sălbatici, cu gură mare, igienă precară și priviri ascuțite.
Îmi plac mult mai mult decât așa-zișii ,,oameni de bine”. Oameni care te flatează flatulent pe unde te prind, înainte de a te tapa de bani și de a profita de tine cât pot. Să te ferească Dumnezeu de ura lor! De bârfele și de mizeriile cu care te împroșcă dacă nu te pot folosi cum vor ei! Să îi vezi atunci cum se transformă din marii tăi admiratori în denigratorii cei mai crunți. Și aceasta nu e o presupunere. Dincolo de pantofii și cravatele lui Mihail – bineînțeles că nu îl cheamă Mihail dar mi-am amintit de prietenul din scrierile lui Panait Istrati al meu, de aici numele -, poți spune orice despre el dar nu că ar fi vreun zevzec neinstruit. Dar despre Mihail altădată. Povestea lui e destul de banală: clasica ascensiune a unui copil sărac în lumea afacerilor. M-ar tenta mai mult să scriu despre perioada în care a trăit în satul din Câmpia Brăilei decât despre magazinele lui auto din Paris și despre casa de producție din Istanbul care mă lasă de-a dreptul rece, fapt pe care omul l-a înțeles, drept pentru care s-a lipit de mine imediat.
De obicei toți vor ceva de la el și nu ezită să îi ceară. Eu nu vreau nimic iar lui doar îi place să sporovăiască împreună cu mine în românește, în mijlocul străinilor. Atât și nimic altceva. Încă un Omer! Doar că pe Omer îl iubesc. Și nu doar pentru că Omer îmi cumpără buchete uriașe de baloane cărora le dăm drumul de pe Podul Galata la Istanbul. Și nu doar pentru că Omer nu poartă cravată nici măcar atunci când se îmbracă în costumele lui italienești excesiv de scumpe. Nu am în înțeles niciodată oamenii care dau prea mulți bani pe haine. Mi se pare o risipă. Dar, în fine, cine sunt eu să îi judec pe alții?!
Acum, unul dintre piticii mei interiori iese în față, bate un step rapid și îmi aduce aminte că sunt unul dintre acei scriitori care practică scrierea liberă. Că scriitor fiind, nu judec oamenii ci scriu despre ei. Ceea ce este cu totul și cu totul altceva. Mihail mi-e doar simpatic deocamdată. Mi-ar fi plăcut mai mult de el dar poartă mereu cravatele acelea enervante și costum. Cred că și noaptea doarme într-o pijama tip costum cu cravată la gât. Ha! Îl accept totuși, pentru că se dă în vânt după mine. Are deci intrarea liberă în rândul prietenilor mei.
În zilele care au urmat călătoriei spre casă mi-a fost dat să îmi apară în fața ochilor peste tot fructe rubinii de rodie. Nimic nu e întâmplător! Coincidențele sunt scrisori de la Dumnezeu, trebuie să înveți să le citești, Dănuț! Așa îmi spunea mereu Bunicul Ozgur. Sau poate că în acele zile rodiile răsăreau pentru mine de unde nici nu mă așteptam pentru că atunci a început să îmi încolțească în minte ideea acestei povestiri. Poate că de aceea rodiile mi se păreau prezente peste tot! Ele ar fi fost acolo oricum – în universul meu real – dar nu le-aș fi băgat în seamă dacă nu m-aș fi gândit să scriu despre ele. Poate coincidențele – scrisorile acelea de la Dumnezeu, despre care vorbea mereu fatalistul de Bunic Ozgur – se scriu de fapt undeva în adâncul nostru. Nu trebuie decât să le cauți.
Teoria Sânzianei pe care mi-o explica atât de des în copilăria mea din Transilvania: ea spunea că fiecare om poartă în sinele lui cel mai adânc, o parte din Dumnezeu. Dacă omenirea ar trăi în armonie, spunea Sânziana, un Dumnezeu blând și uriaș s-ar naște din părțile acelea componente ale lui care suntem chiar noi, oamenii. Componentele unui puzzle uriaș. Dacă piesele s-ar îmbina cum trebuie nu ar mai exista războaie, boli, ură și nedreptăți strigătoare la cer. Și nici sărăcia aceea fioroasă care sperie copiii așa cum l-a speriat pe noul meu prieten cu cravată, Mihail din Câmpia Brăilei. Cine să știe?!
Poate știe fructul de rodie pe care îl privesc cu atenție acum, încercând să scot din el o poveste. Poate livezile de rodieri pe care dacă închid ochii mi le pot imagina. Ba chiar le pot simți. Precum sâmburii de rodie suntem noi, oamenii! Inima noastră arată precum secțiunea unei jumătăți de rodie.
Sub coaja acestui fruct se ascund boabe rubinii de poveste. De înțelepciune. De dragoste. Ele
strălucesc atât în întuneric cât și în lumină dacă le știi înțelege și privi. Pentru unii rodia este doar un măr cu semințe. Un fruct cu coaja tare și nu prea atrăgătoare la vedere. Pentru alții înseamnă însă frumusețe pasională și simbol al înțelepciunii. Rodierii cresc în locurile care se bucură de veri fierbinți și ierni blânde. Un fruct al deșertului este rodia. Cine ar spune?!
Rodiile îi atrag dintotdeauna pe oameni și îi fac să scrie despre ele, să le guste, să creeze bijuterii cu forma lor, să le picteze și fotografieze, să le țină în casă. Să le cultive și să le iubească. Mihail îmi spunea că încă din copilăria lui de pe malul Călmățuiului, în casa din chirpici în care s-a născut, a știut exact că va deveni cel de acum. În timp ce îmi spunea aceasta se uita fix la rodia pe care o țineam în mâini. I-am urmărit privirea și am înțeles că rodia l-a făcut să își aducă aminte de începuturi. Coaja ei dură și groasă.
Pe mine rodia m-a făcut să îmi amintesc că mi-am propus să scriu despre o livadă de rodieri. La fel ca în ,,Vânătorii de zmeie”, cartea lui Hosseini, rodia pentru mine înseamnă prietenie. Tinerețe. Loialitate. Mă dau în vânt și după sucul ei care în nicio parte a lumii nu e la fel de bun ca la Istanbul. Dar cel mai mult îmi plac poveștile încă nescrise care stau precum bobițele rubinii de rodie în așteptarea mea și, desigur, în așteptarea ta, Cititorule.

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș, a debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris; de-a lungul timpului a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat cu acest nume de autor volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; tot cu acest nume a semnat și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024.