POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Lișca la cinematograf

   Lișca intra tot mai adânc în primăvară. Cel mai mult îi plăcea la București să alunece printre umbrele serii. Pe Elisabeta, reclamele luminoase și panourile pictate ale cinematografelor își tremurau toate culorile doar pentru ea. Bucureștiul era asediat de actori sepia sau alb-negru care se mișcau muți prin buchetul uriaș de cinematografe apărute.

   Cinema Elitta din Pasajul Român. Pe Sărindar, Sala Blériot. Pe Academiei, la parterul hotelului Bristol, Cinema Volta-Bristol. Un alt Volta, pe Doamnei. Cinematograful lui Mitică Georgescu, Apollo, unde Lișca văzuse în una dintre toamnele trecute – când tocmai venise de la Brăila la București – Amor fatal al lui Brezeanu. La Sala Eforie, Cinema Gaumont Palace. Trianon, Oser, Bulevard, Teatrul Alhambra, Regal, Lumina, Victoria. Fata știa de acum toate cinematografele. De când văzuse împreună cu Iliaș, la Alhambra, Voiage dans la lune al lui Georges Melies, lumea aceea a filmelor devenise a doua ei casă.

   Pentru adolescenta firavă – plecată în lume din Brăila, singură, orfană, cu avere măricică și cu un servitor care îi era umbră și sprijin pentru că tatăl ei, Căpitanul Cyril, i-o lăsase în grijă – cinematograful deschidea o poartă în cer. Anii ei tineri și cruzi au apucat câteva ninsori de flori din copacii Bucureștilor, toate petrecute sub semnul unor filme văzute cu ochii larg deschiși spre lumea aceea fabuloasă. Când realitatea o ajungea din urmă, fugea acasă, la Dunăre, la Brăila, pentru câteva ore. În rest, Lișca – Trandafirul Brăilei își împlinea firea iar frumusețea ei începea să iasă la lumină mai puternică decât ar fi fost cazul pentru o fată singură pe lume. Frumusețea unei fete singure care venea dintr-un oraș cu salcâmi.

   Oamenii aceia care se mișcau în voie pe ecranele din sălile cinematografelor păreau dintr-o lume fără început și sfârșit. O lume în care intra fascinată, devenind la rândul ei fără capăt.
Repetau la nesfârșit aceeași poveste. Viețile lor nu mergeau mai departe. Sau poate doar în imaginația celor care priveau din întuneric. Poate astfel trăiau pentru totdeauna cei de pe ecrane? Prin oamenii care le continuau în gând întâmplările din film în timp ce se întorceau pe la casele lor odată ieșiți din cinematograf.

   În fiecare duminică, Lișca era condusă de Iliaș la matineuri iar peste săptămână vedea cam două sau trei filme pe Elisabeta, pe Doamnei sau pe Lipscani. Bijuteriile, blănurile, penele și dantelele Gloriei Swanson îi aminteau de franțuzoaica de măică-sa. O privea pe copertele revistelor și îi surâdea oarecum complice. De parcă aveau un secret doar al lor, neștiut de nimeni. O privea pe ecran alături de Rudolf Valentino și i se făcea dor de Căpitanul Cyril, cel ascuns de apele negre ale îndepărtatului ocean.

   Tăcerile părinților ei îi vorbeau despre demult și departe dar și despre un timp spre care se îndrepta. Iar la capătul drumului ei de acum întrevedea umbra înaltă a celui care o va aștepta atunci. Jobenul și mustața lui Max Linder îi aminteau de domnul de la Căpitănia Brăilei care îi sărutase mâna prima oară în viața ei. Atunci, tulburată de asemenea gest nemaiîntâmplat, privirea i s-a pierdut deodată departe, spre linia de orizont a Dunării. A ridicat capul și i-a spus: Domnule, în tot ce îi este dat unei femei să i se întâmple, apare întotdeauna și un bărbat! Nimeni nu a înțeles ce a vrut să spună fetița de 13 ani de atunci. Nici măcar ea.

   Pe Lyda Borelli cu coama ei uriașă de păr învolburat în inele, cu pălăriile albe și cearcănele sidefii, o vedea ca pe un fel de mătușă. Își imagina cum ar trece amândouă prin Cișmigiu și toate tufele de trandafiri s-ar da la o parte să le facă loc, salutându-le.

   Cel mai mult îi plăcea la Volta, cinematograful de pe Doamnei. Lumea bună își cumpăra locuri în stalul I, prin fundul sălii. Așa se spunea: că de departe se vede mai bine. Lișcăi îi plăcea însă pe la mijlocul sălii, astfel încât să observe și să ia parte la forfota golănimii. Vedea soldații guralivi, tropăind și fluierând la scenele de luptă, micii băieți cu basc și pantaloni cârpiți care cărau prin sală în pauze tăvi cu napolitane și rahat cu apă rece. Îi aminteau de Brăila ei de acasă, de lumea portului și de o vreme din care nu ieșise cu totul. Încă.
Citea afișul de pe peretele cinematografului și râdea în pumni: Nu mâncați semințe, că mâncați bătaie!

   Îi plăcea să observe cu atenție greșelile de interpretare ale pianistului bătrân și obosit care zdrăngănea fără har la pianul lui dezacordat, tot felul de polci, marșuri și valsuri.
După ce se obișnuise cu lumea aceea de pe ecranele cinematografelor, nici nu o mai interesau prea mult poveștile din filme. Erau doar un culcuș primitor pentru singurătatea ei. Teama de lumea cea mare dispărea și în întunericul acela al cinematografelor se simțea apărată și de trecut și de viitorul incert. Iarna trecuse. Înaintau adânc în primăvară.

                                                                            (fragment din romanul în lucru ,,Ultimii ani”)

 

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș, a debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris; de-a lungul timpului a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat cu acest nume de autor volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; tot cu acest nume a semnat și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024.