Prietenii de la Gazeta Dâmboviței îi spun la mulți ani Danei Banu și îi mulțumim pentru poveștile din fiecare duminică. Scria zilele trecute: „Acum 54 de ani, în noaptea de 15 spre 16 martie, la ora 12, într-o duminică spre luni, m-am născut eu. Vreau să vă mulțumesc înainte de toate cititorilor mei care aveți cel puțin o carte scrisă de mine, în bibliotecile voastre. Voi sunteți unul dintre motivele pentru care surâd larg de fiecare dată când mă gândesc la mine. Care sunt celelalte motive? Mă simt tânără și îmi trăiesc fiecare zi a vieții astfel. Spiritul meu este același din adolescență și nu am de gând să renunț la el. Am fost un copil matur. Am devenit un matur copilăros. Iubesc și sunt iubită. Ce aș putea să îmi doresc mai mult pe lumea aceasta a oamenilor, lume plină de ură, lacrimi și disperare, războaie, neînțelegeri, ranchiună și trădări?! Am prieteni buni în viața reală. Odată cu timpul se face selecția prietenilor adevărați, iar eu am deja foarte mult timp trăit. Am enorm de mulți prieteni pierduți și enorm de mulți prieteni câștigați. Ca-n viață. Viața mea. Îmi iubesc munca de scriitor. O fac cu pasiune. Pentru a putea scrie ca om liber, am preferat să nu mă înregimentez în nicio tabără literară și să rămân ca întotdeauna: singură și sălbatică, privind însă cu reală camaraderie spre colegii mei scriitori. Nu este ușor să rămâi neînregimentat ca scriitor în România. Prețul plătit este unul uriaș. Eu știu însă că doar astfel pot scrie. Pentru că scrisul meu sunt eu. De aceea. Privesc în jurul meu cu ochii larg deschiși. Iubesc viața și nu am de gând să ies din ea prea curând. Iubesc oamenii și voi scrie pentru și despre ei, până la sfârșit”. Sper să ne întâlnim încă mult timp, în fiecare dimineață de duminică cu poveștile ei… (Ionuț Cristache)
Povestiri din Cafeneaua lui Edi
Edi – un om oarecare într-un ocean de oameni
Precum apa mării la reflux erau gândurile lui Edi în dimineața aceea, în timp ce străbătea pierdut rețeaua de străzi în care nimerise din întâmplare. Excesele din seara și noaptea trecută îl făceau să se simtă de parcă lumea i-ar fi rămas mică și ar fi început să îl strângă.
De parcă ar fi nimerit pe Rue du Chat qui Pêche, strada aceea îngustă din cartierul Sorbona care îl făcea să tresară de fiecare dată când și-o amintea. I-au trebuit câteva minute să își dea seama unde se află, în care parte a Parisului. Înainte însă de a-și reveni cu totul, își aminti povestea pisicii lui Dom Perlet. Pisica neagră care a dat numele străzii ei. Pe la 1540 se spune că Dom Perlet s-a mutat în zonă, însoțit de pisica lui. O pisică neagră care se dădea în vânt după pește, fapt pentru care putea fi văzută des, pescuind direct cu labele pește din Sena.
Niște studenți au văzut-o în timp ce pescuia astfel și s-au gândit că e vorba précis despre o treabă necurată în care diavolul era prezent. Dom Perlet era un alchimist renumit. Studenții erau siguri că dacă vor omorî pisica va muri și alchimistul. Asta pentru că pisica și el ar fi fost una și aceeași persoană. După ce au omorât pisica, studenții așteptau nerăbdători să audă despre înmormântarea lui Dom Perlet. Fapt care nu s-a întâmplat. Ba chiar au putut să îi vadă pe cei doi împreună – pisică neagră și alchimist – a doua zi, făcându-și ca de obicei plimbarea lor zilnică. Ha! Cine spunea că pisicile au mai multe vieți? Uite că astea franceze précis au! Dar Edi avea o singură viață și simțea că dacă va mai trece prin nopți precum cea de care tocmai scăpase, și-o va pierde în curând. Da, Edi nu era nici alchimist și nici măcar nu avea o pisică neagră. Ba mai mult de atât, pisicile nu îi plăceau deloc. Dar absolut deloc! După ce termină cu pisica domnului Perlet, se uită în jur. Parcă nimerise la țară, într-o zonă idilică.
Deodată mahmureală îi dispăru cu totul, ca din senin. De parcă un stol de păsări flamingo tocmai își luaseră zborul, acoperindu-i cerul interior. Privi cu ochii larg deschiși în jurul său. O stare de fericire fără nume puse stăpânire pe el. Acea fericire care nu se știe de unde vine și unde pleacă. Fericirea de a fi viu și de a fi om în lumea aceea a lui, banală dar unică.
Mici trandafiri cățărători roz și roșii ca focul, strălucind prin frunzișul verde. Glicine vesele. Anotimp darnic. Parfumuri și arome încolăcindu-se în spirale invizibile în jurul său. Iată lumea, își spuse Edi. Și e întreagă a mea! Și-a adus atunci aminte de ce se întâmplase în noaptea trecută. Cu lux de amănunte. După o jumătate de noapte petrecută cu o turistă agățată la Cafenea, și-a spus că pleacă pe jos spre casă. Parisul – ca de obicei, extrem de animat noaptea – i-a adus în față un grup de prieteni de la birou. Băuseră toți mai ceva ca turistele englezoaice care luau cu asalt barurile din cartier, în vacanță. Acum plecau toți veseli să își continue seara de sâmbătă în casa unuia dintre ei. Noaptea lui Edi devenise un fluviu negru plin de turbioane translucide și amețitoare, mirosind a alcooluri tari, a sex, a muzici diferite, a râsete vulgare și a parfum de curve. Se simțea precum o monedă aruncată în aer pentru a alege un drum anume. Cât timp moneda se află în aer, răsucindu-se, îi sunt vizibile ambele fețe.
Gol și la vedere se simțea Edi în noaptea aceea!
Avea ușurătatea unui puf de păpădie și, acolo între băieții de la el de la birou și cele câteva fete vulgare și bete, locul lui părea cel potrivit. Se uită mai bine la fete. Una dintre ele avea părul de culoarea cărămizii
-E vopsit cu henna egipteană, i-a spus fata râzând. Sunt blondă de felul meu.
Băieții au început să râdă prostesc și tare. Numai el stătea privind la fată fără să știe ce să îi răspundă. Apoi a închis ochii. Un timp, părul acela roșu clovn i-a fluturat în spatele ochilor, acoperindu-l cu valuri uriașe. În cele din urmă au dispărut cu totul. Și el și părul fetei vopsite cu henna egipteană și noaptea grea și plină de alcool. Era de parcă ar fi intrat într-o apă rece de munte, cu păstrăvi făcând tumbe și cercuri mai mici sau mai mari în jurul lui și cu irizări de un verde când pal, când intens precum iarba primăverii când intră și se pierde adânc în vara care îi ia locul. Edi a adormit în taxi. L-au luat băieții pe sus și l-au trântit în patul gazdei. Dimineața, când s-a trezit, toți dormeau încă. A ieșit încet să nu îi trezească. Noroc că era duminică și nu trebuia să meargă la birou!
Era începutul verii și el era mahmur, încă tânăr, încă viu, încă singur dar mulțumit cu singurătatea lui. Un om liber se simțea Edi în dimineața aceea. Privi cu atenție în jur. La început printre gene, temându-se de razele soarelui. De parcă ieșise din vreo cavernă întunecoasă. Nu îi venea să creadă că Parisul are asemenea străzi. Parcă nimerise într-un sat francez fotografiat și expus pe coperta unei reviste glossy. Privind în jurul său, Edi se gândi că până la urmă acasă al omului nu este unde s-a născut ci unde se hotărăște să moară.
Iubea orașul. Își iubea Cafeneaua. Iubea oamenii Cafenelei. Amurgurile roz ale orașului, când ieșea să fumeze în fața intrării privind trecătorii și sperând că seara îi va aduce un om nou care să îi povestească despre el și despre întâmplările vieții lui. Discuțiile acelea cu oameni noi îl făceau să se înțeleagă mai bine pe el însuși. Să fie mai apropiat de oamenii din lumea sa. Serile și nopțile precum cea de ieri îl făceau să se simtă ușor vinovat, ușor pierdut. Nu era ceea ce se cheamă un autodistructiv și nici nu făcea parte din lumea celor care își îneacă nefericirea unei vieți monotone sâmbătă seara, în alcooluri. Edi înțelegea că nu e decât un om oarecare într-un ocean urban de oameni. Dar alături de oamenii aceia trăia în unul dintre cele mai frumoase orașe ale lumii iar orașul era astfel și pentru că el și toți ai lui din Cafenea trăiau acolo.
Cafeneaua îl aștepta ca de obicei, tandră și a lui și plină de sclipiri molcome și prietenoase. Gândul la ea îl făcu pe Edi să grăbească pasul. Bucătăreasa Simone îi va pune în față precis un mic dejun care îl va scoate cu totul din mahmureală. Dar înainte de toate o cafea mare!
Din curtea unei case cu fațada acoperită de flori de glicină și trandafiri sălbatici, ieși o bătrână cu pălărioară la fel de roșie precum bicicleta pe care o ținea strâns lângă ea în timp ce închidea mica poartă din fier forjat negru. Bătrâna fredona ușor un cântecel vechi. Se întoarse spre Edi cu un zâmbet încadrat de zulufi albi care contrastau puternic cu roșul viu al pălărioarei.
– Bună ziua. Ce zi minunată! Nu-i așa?
Dana BANU a debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat volumele de poezie „Poezii din țara lui Elian”- 2007; „Cântecul samovarelor” – 2011; „și lumea cinema paradis” – 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni” – 2015; „Cartea singurătății” – 2017; „Insomnii orientale” – 2023; și volumele de proză scurtă: „Orașul părăsit,” – 2000;„ Ferestre” – 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri” – 2022…
Facebook
WhatsApp
TikTok
