POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Joelle și eșarfele ei colorate

Raquel și Diego. Joelle și Antoine.

Eșarfa albă de iarnă

 

   În timp ce Joelle coborâse la cafenea pentru zilnica ei noisette, Parisul se acoperea de luminițe, brazi de Crăciun și fesuri colorate. Însăși Joelle își oferise cadou de sfârșit de an un fes caraghios cu reni și steluțe de zăpadă.

   Printre clătitele bretone, borcanele cu tot felul de carameluri și cutiile frumos colorate pline cu ceaiuri exotice, Joelle se simțea acasă. În timp ce prietenii ei căutau locuri unde să fugă din oraș de sărbători, Joelle începea să își facă stocurile de bunătăți și să își împodobească micul apartament aflat la intersecția dintre Rue de Sévigné și Rue de Rivoli, deasupra micii prăvălii de nasturi și alte mărunțișuri.

   Odată cu venirea iernii, Joelle a trecut de la eșarfele subțiri, la fularele și eșarfele din materiale mai groase. Și-a păstrat însă obiceiul de a și le pune seara prin casă și de a se privi în oglindă. Prietenii și-au păstrat și ei obiceiul de a da năvală neanunțați la Joelle deseori.

   Claire cea sexy și-a găsit un tip nou: un indian ce are un mic butic cu tot felul de condimente și lucrușoare exotice. Se înțeleg de minune. Vorbesc puțin și fac sex aproape tot timpul. Claire s-a obișnuit cu garam masala și condimentează aproape toate mâncărurile cu el. Norocul ei e că nu are niciodată invitați la masă iar indianul aduce de obicei mâncare la pachet când rămâne mai mult timp la ea.

   Claire poartă și acum, în plină iarnă, eșarfa cea roșie arămie pe care a primit-o în cele din urmă de la Joelle.

   Clementine și-a cumpărat fără să își dea seama o eșarfă galbenă precum cea pe care și-a pus-o Joelle pentru ea când a vizitat-o o dată astă-vară. I se potrivește de minune! I-a părut rău că a râs de Joelle atunci, în sinea ei. În fond are ușa deschisă mereu pentru ea și e o prietenă foarte bună.

   De când nu mai e singură și îl are pe Antoine, Joelle a devenit o imensă explozie de culoare și surâs. Clementine a renunțat la a fi „încă una” peste tot. A renunțat să mai intre în șablonul „plictisitoare și/sau urâtă precum o tipă de la filo”. L-a reîntâlnit pe Raphael, băiatul care a râs de ea în liceu: o burtă uriașă, cearcăne uriașe, ponosit, mirosind a Pernod prost la ora 8 a dimineții. Arăta înfiorător. Omul i-a cerut niște bani împrumut. I-a dat. I-a cerut și numărul de telefon. Nu i l-a dat.

   În timp ce Joelle a coborât pentru zilnica ei noisette, la cafenea, Antoine e acasă așteptând-o. A cotrobăit prin sertarul cu eșarfe și a scos-o pe cea aurie pe care Joelle o poartă mereu doar pentru el. O miroase și parfumul eșarfei îl face să zâmbească. Antoine a reușit între timp să termine o carte. A publicat-o. Se vedea că era îndrăgostit când a scris-o deci cititorilor le-a plăcut. Oamenii iubesc îndrăgostiții fericiți!

   Uneori Antoine și Joelle ies la plimbare amândoi pe bicicleta cea roșie. În una dintre aceste plimbări i-au cunoscut pe Diego și Raquel. Doi dansatori profesioniști din Brazilia. Tineri, înalți și zvelți. Mereu îmbrățișați. Cele două cupluri s-au studiat o secundă și au înțeles că în ciuda diferențelor de vârstă dintre ei, sunt asemănători.

   În ziua aceea, Joelle purta o eșarfă albă. Raquel a părut încântată de eșarfa cu străluciri de zăpadă iar Joelle i-a oferit-o pe loc. Astfel cele două cupluri s-au împrietenit. Raquel are părul lung, revărsat pe umeri în cascade. Râde mult și tare. Are un râs de măr roșu sau de globuleț așezat în bradul de Crăciun. E ademenitor.

   Diego e mereu cu privirile lipite de Raquel. O urmează peste tot, lipit de ea. Îi găsești sărutându-se în mijlocul străzii, pe mașini, pe acoperișuri, prin cafenele și restaurante. Joelle și Antoine sunt la fel, doar că mai în vârstă. Îi găsești peste tot ținându-se de mână. Când unul dintre ei pleacă singur, celălalt îl așteaptă mereu la fereastră și îi deschide ușa înainte să sune sau să bage cheia în yală. Se îmbrățișează și Antoine o învârte pe Joelle prin toată casa într-o explozie de bucurie fără de seamăn.

   Două cupluri de oameni exuberanți și sănătoși. Indiferenți la zgomotele reci ale lumii. Bărbații își poartă femeile pe umeri, în spate, în brațe. Le înlănțuie cu trupurile lor. Cele două cupluri devin parte dintr-un dans universal. Când un bărbat iubește o femeie. Când o femeie iubește un bărbat. Un dans al trupurilor și al privirilor. Al tăcerilor prelungi și al cuvintelor blânde. Un dans precum dansul unei eșarfe albe cu sclipiri argintii de zăpadă, plutind peste acoperișurile Parisului, pe un cer roz de iarnă. O eșarfă albă din cașmir. Eternul cașmir care îmbrățișează.

   Fibra regilor – cașmirul e menit să fie purtat de oamenii care iubesc. Îndrăgostiții sunt mereu regi și regine. În regatele lor anotimpurile strălucesc mai puternic decât în oricare altă parte. Cașmirul coborât din Ladakh și Tibet, de la peste 4000 de metri altitudine, împodobește mai bine decât orice alt material trupurile îndrăgostiților. Versatil, natural flexibil, cașmirul e asemenea dragostei care completează dar nu cedează, transformă dar nu te face să îți pierzi esența.

   Cei care iubesc nu se schimbă unul pe celălalt ci se acceptă așa cum sunt. Sfaturi, teorii, reguli. Toate sunt inutile! Fiecare om iubește și este iubit în felul său. Dragostea nu e o bomboană fondantă. Așa le pare doar celor care nu o trăiesc. Dragostea nu e doar o prietenie de drum lung. Asta e consolarea celor care nu se mai iubesc. Dragostea înseamnă pasiune, sex, așteptare, impetuozitate și răbdare, echipă și camaraderie, lupta împotriva unei lumi întregi la nevoie, dans și poezie, artă din cea mai pură, esență de viață lungă. Toate acestea la un loc și mult mai mult. Asta e dragostea! Ea nu îi e dată oricui.

   Cei care se despart nu s-au iubit. Dragostea înseamnă doi oameni, nu unul singur. Dragostea adevărată nu moare niciodată. Chiar dacă o găsești târziu ea va rămâne până la capăt în tine. Perechea perfectă există. Însă foarte puțini o întâlnesc. Poate și pentru că nu se lasă în voia destinului. Intră în sertare, devin propriii lor inamici. Reci, obtuzi, supuși unor reguli prostești inventate de niște pudibonzi ridicoli. Mereu criticând câte ceva și discutând despre oameni pe care nu i-au cunoscut și despre locuri pe care nu le-au văzut. Asta în timp ce oamenii de lângă ei se simt singuri iar locurile în care trăiesc devin o ruină fără ca ei să facă nimic.

   Dragostea înseamnă prezență zi de zi și bucurie găsită în orice lucru cât de mic și aparent banal care îți apare în cale.

   Seriozitate. Decență. Haine închise la culoare, la bătrânețe. Reguli. Teorii. Marșuri. Înregimentări forțate. La dracu cu toate! E ca și cum ai spune că oamenii mereu nefericiți sau triști sunt întotdeauna inteligenți și creativi. Aiurea! Sunt doar depresivi deci bolnavi. Au ajuns să se scalde în propriile nefericiri și singurătăți ca într-o apă murdară dar călduță. Nu mai așteaptă iubirea. Au căutat-o o viață și nu au găsit-o. Au trecut orbi pe lângă ea. Au dat doar peste niște colegi de dormitor pentru un pahar cu apă la bătrânețe. E prea puțin! Oricine îți poate oferi paharul acela. Inclusiv un străin. Nu trebuie decât să ceri și să stai între oameni adevărați, nu să te înconjuri de dobitoci fără simțire.

   Timpul care trece nu aduce cu el moartea pasiunii și a dragostei. Asta e doar în viziunea celor care nu și-au întâlnit și trăit dragostea vieții. Pentru că dragostea e asemenea unei eșarfe albe din cașmir care parcă strălucește mai puternic decât oriunde, în Paris. Pe cerul care acoperă două cupluri de îndrăgostiți. Unii aflați încă la prima tinerețe: Diego și Raquel. Ceilalți la ultima: Joelle și Antoine.

   Pe Raquel și Diego îi vezi uneori duminica prin Marché Bastille colindând la întâmplare. Trag după ei un caddy roșu/ cărucior în care pun tot felul de cumpărături haotice. Niciunul dintre ei nu se pricepe la bucătărie și cumpărături dar și l-au cumpărat pentru că e frumos. Listă pentru cumpărături?! Să fim serioși! Ce e aceea?! Tinerii colindă piața la întâmplare și cumpără ce nimeresc.

   Vânzătorii sunt prietenoși cu ei. Vânzătorii francezi iubesc îndrăgostiții chiar și când le întind cardul să plătească. În mod normal i-ar lua la goană pe alții, îndrăgostiților însă le răspund veseli și amabili, că nu se poate.

   Cei doi primesc mereu gratis o mulțime de bunătăți. Când le spun vânzătorilor din piață că sunt dansatori brazilieni, oamenii se adună în jurul lor și vor să îi vadă dansând. Raquel și Diego dansează. Pentru că ei trăiesc dansând. Dansul e profesia, arta și iubirea lor. Dansează la muncă. Dansează în casă. Dansează pe străzi. Dansează la piață. Oamenii îi privesc și eșarfa cea albă de cașmir plutește parfumată prin aer aducând fericire și dragoste. Da, o lume a dansului și a dragostei e lumea prin care plutește eșarfa albă a celor două cupluri!

                                (din volumul Lumea exotică a Salmei Metivet, Cluj-Napoca, aprilie 2024)

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș, a debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris; de-a lungul timpului a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat cu acest nume de autor volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; tot cu acest nume a semnat și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024.