POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Joelle și eșarfele ei colorate

3. Antoine în septembrie

    

Eșarfa aurie

   Dulcea otravă a vanității – cum o descrie Zafon în deschidere la Jocul îngerului – îl făcea pe tânărul Antoine să aibă un chef nebun să dea de băut la tot cartierul. În sfârșit îi apăruse povestirea într-o revistă! E drept că era vorba de o revistă de cartier ce avea mai mulți redactori decât autori plătiți. Niște tipi snobi, cu jobene și monocluri prăfuite.

   Tipii făceau pe artiștii excentrici într-o lume în care e loc pentru toți. Încercau să forțeze. Să uimească. Să contrarieze. Parisul însă cască de-a dreptul plictisit la vederea lor și preferă să privească mai degrabă după cuplurile ce merg la prima oră a dimineții în pijamale pe biciclete de două persoane, prin cartiere, la cumpărături pentru micul dejun. I se par mult mai interesante.

   Apoi Antoine și-a amintit de nebuna de Clementine și de Joelle și s-a hotărât pe loc să îi facă o vizită femeii cu bicicletă roșie. Cel puțin așa o descriau amicii lui de la cafenea, pe Joelle. Fetele astea două erau destul de simpatice dar făceau parte din categoria anostă a tipelor care își numesc iubiții „prieteni”. Asta poate și pentru că erau mai mult prietene cu bărbații lor decât iubite. Aproape toate rămâneau prietene apropiate cu foștii lor după ce înceta relația. Încă două dintre acele femei pe care bărbații mai slabi de înger le văd drept cele mai bune prietene. Și atât.

   Antoine e însă un tip de drum lung în ce privește femeile. Cel puțin așa îi place să creadă. Nu găsise încă femeia potrivită pentru drumul cel lung dar într-o zi… Eheeheeei, într-o zi! În septembrie Sena începe să prindă o culoare de un verde metalic. Cântăreții stradali devin parcă tot mai mulți. Pretutindeni grupuri vesele de adolescenți gureși. Parcă ar fi niște vrăbiuțe.

   Antoine privește pantalonii roșii ca focul ai unei doamne în vârstă. Septembrie al lui Antoine devine de un roșu mat.

   E sfârșit de săptămână. Joelle e precis acasă. Îi place balconul ei de la care – privite noaptea – luminile orașului par mult mai intense. Imobilul de lângă Hôtel de Ville îl face mereu pe Antoine să își dorească să trăiască și el în povestea femeii cu bicicletă roșie. Poate dacă Joelle…Antoine alungă însă repede gândul dând cu mâna deoparte o pânză de păianjen imaginară.

   Pont d’Arcole e – ca de obicei în septembrie – victima unei aglomerații mai mult sau mai puțin plăcute. Un tip uriaș, de culoare, stă pe o bancă. Se uită dezorientat în stânga și în dreapta. Doi turiști americani rotunzi și blonzi se rostogolesc, transpirați de oboseală. Antoine a traversat podul și privește lung spre copacii de pe marginea Senei. Au început să devină arămii. Nici vorbă însă de vara indiană din septembrie. E toamnă și atât. Cerul are pete albe și galbene. Norii sunt deschiși la culoare și uriași, parcă dizolvându-se în albastrul acela pudrat și pastelat tipic cerului parizian.

   Pe lângă el trece o femeie cu un moț în vârful capului și cu ochi iscoditori și migdalați, de un căprui întunecat, aproape negru. I se pare cunoscută.

   Femeia ține de mână un bărbat înalt, cu barbă și părul buclat. Antoine se întoarce după cei doi să îi privească. Femeia se întoarce și ea. Se uită la el și dă din cap de parcă i-ar spune: „stai așa, ai puțină răbdare, să vezi ce am să-ți fac!” Antoine îi privește plin de simpatie și uimire bascheții roșii. Pare genul de tipă care se cațără prin copaci să culeagă fructe, la o adică. Poartă niște ochelari de soare rotunzi. Ochelari de Janis, își spune Antoine. Multe mașini. Foarte multe! Se vede că e perioada la rentrée.

   Ar fi culmea să n-o găsească pe Joelle acasă! Mai merge uneori la sfâșit de săptămână să citească în Père Lachaise. Să mergi într-un cimitir ca să citești! I se pare absurd. Important e însă că va sărbători publicarea povestirii, cu Joelle. Ar putea să o sune și să o anunțe că vine dar vrea să îi facă o surpriză. Joelle e o tipă singură. Mereu se bucură când o caută cineva. De parcă el nu ar fi singur! Doar că lui nu îi plac vizitele neanunțate.

   Lui Antoine îi plac femeile rafinate, politețea excesivă, experiențele culinare și locurile cu adevărat pariziene. Urcă uneori la etaj, în micul lounge al restaurantului Le Clarence de lângă Champs Elysées și dă 10 euro pe un espresso doar ca să se cufunde cu totul în canapelele moi și luxoase de acolo. Cu aceeași plăcere însă ia masa uneori și la bunicul Auvergne, într-un restaurant muncitoresc. I s-ar părea de-a dreptul o blasfemie să refuze o farfurie cu friptură de vițel și macaroane, care e în meniul localului în fiecare zi de marți a săptămânii. Miercurea au friptură cu cartofi prăjiți. Preferata lui!

   Deseori Antoine merge pe Rue de Belleville să mănânce la o cantină chinezească, ravioli la grătar. Îi place interiorul simplu, fețele de masă în carouri roșii, bătrânul chinez care se învârte în jurul lui de fiecare dată când îl vede intrând în micuța cantină. Antoine locuiește într-un studio pitic, de vreo 19 metri pătrați. E un om singur și destul de sobru. Refugiile singurătății lui sunt teatrele și sălile de concert cu bilete ieftine, pentru studenți. De fapt într-un asemenea loc a și cunoscut-o pe Joelle. Théâtre de la Ville, Théâtre du Châtelet, Cité de la Musique, Théâtre de Chaillot – pe toate le-a luat la rând împreună cu Joelle în serile lor de singurătate.

   Uneori li se alătura și Claire sau Clementine. Alteori veneau amândouă. Când ieșeau de la spectacol își cumpărau câte un platou cu cartofi prăjiți sau felii uriașe de pizza. Noaptea e mult mai plăcut să mănânci în Paris, decât ziua. Antoine lucrează ca un nebun toată ziua, până în jur de ora 6 a după-amiezii. Mai are și pauză de prânz dar atunci e prins cu discuții telefonice mai tot timpul. În rest, traduceri, întâlniri de afaceri, e-mail-uri, rapoarte.

   După ora 18 totul se luminează în lumea lui Antoine. Devine liber ca pasărea cerului. Liber să scrie, să bată orașul la pas, să se uite după femei frumoase prin restaurante de lux, să meargă în vizită la Joelle și să râdă în gândul lui de eșarfele femeii.

   Îi place să comande tot felul de mâncăruri exotice la pachet și să mănânce împreună. Ochii destul de șterși ai lui Joelle încep să se lumineze strident când scoate din pungile de hârtie tăițeii japonezi udon, cumpărați din cartierul Operei, rulourile de primăvară vietnameze goi cuon, clătitele libaneze manou’che.

   În ultima vreme Antoine și-a schimbat ritmul de viață. Scrisul a devenit tot mai important pentru el. Se trezește la 5 dimineața în fiecare zi, ca să scrie. Până spre 10 dimineața – când trebuie să ajungă la biroul de traduceri unde lucrează – își face jogging-ul de dimineață, scrie, își citește corespondența. Are un ritm alert. E mai sănătos parcă, datorită lui. Scrie mai bine și a început să se vadă.

   Uneori merge în Place de la Bastille, la Bältis, noua gelaterie libaneză din Marais. A descoperit acolo o înghețată magică de-a dreptul. Arată precum o vată de zahăr pe băț! A dus-o și pe Joelle într-o sâmbătă. Vata aia de zahăr se numește Ghazel el banet / „Farmecul femeilor”. Au înghețate cu tot felul de arome: de apă de trandafiri, de neroli / apă de flori de portocal, de ciocolată și de caise.

   Alteori Antoine merge la Papo, un mic restaurant portughez de lângă studioul lui. A învățat deja pe de rost ce să ceară. Același fel de mâncare de fiecare dată: Eu quero pasteis de bacalhau e batatas fritas por favor! / „Vreau pasteis de cod și cartofi prăjiți, vă rog!” Tot de acolo cumpără des și sandvișuri pentru acasă. Sanvișuri cu brânză, legume înăbușite și fasole roșie.

   Lui Antoine îi e foame și nu a cumpărat nimic de mâncare. Nu a intrat niciunde. A venit țintă la Joelle să îi spună vestea cea mare a publicării povestirii lui în revistă. E o povestire despre o femeie care poartă pe umeri, de fiecare dată când se întâlnește cu el, o eșarfă aurie. Urcă în fugă treptele din imobilul Haussmann în care locuiește Joelle. Nu ia liftul. Îi e frică de lifturile vintage. Mereu are impresia că au să se desprindă firele de sârmă groasă și că va muri prins în fierăraia aceea complicată.

   În pragul ușii îl așteaptă Joelle. L-a văzut de la fereastră când a intrat pe strada ei. Femeia îi zâmbește. O ia în brațe și o învârte pe holul cel mic de la intrarea în casă. Îi spune despre povestirea publicată. Joelle se bucură. Poartă eșarfa aurie. Aceeași eșarfă aurie dintotdeauna pe care și-o pune când vine Antoine în vizită.

— Mi-e foame, Joelle! Ce mâncăm?!

— Am meze de tot felul, de la colț, de la bucătarul Cécile, și nuage litchi cu cremă bavareză și frișcă, aduse ieri de Claire.

— Perfect!

   În mica bucătărie a Joellei lumina s-a strecurat veselă și alunecă pe chipurile celor doi. Antoine va rămâne să locuiască în casa Joellei. Autoarea cu moț obraznic în vârful capului, pe care Antoine a întâlnit-o întâmplător pe stradă, e de data aceasta excesiv de îngăduitoare. Între timp le aduce chiar și pe Claire și pe Clementine la ușă. Bucătăria devine neîncăpătoare. Trec toți în sufragerie.

   Și oamenii singuri?! Se întreabă mirat Cititorul. Oamenii singuri sunt de obicei foarte fericiți când se întâlnesc și stau împreună la aceeași masă. Uneori ajung chiar să se îndrăgostească unii de alții. Depinde de autorul care le scrie povestea. De data aceasta au dat peste unul cu un moț simpatic în vârful capului. Joelle, Antoine, Claire și Clementine – patru personaje acoperite de o lumină aurie de septembrie parizian. Lumină aurie precum eșarfa de pe umerii Joellei. O eșarfă pe care și-o pune de fiecare dată când vrea ca Antoine al ei să o ia în brațe.

                               (din volumul Lumea exotică a Salmei Metivet, Cluj-Napoca, aprilie 2024)

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș, a debutat cu poezie în anul 1984 în revista Astra, trăiește la Paris; de-a lungul timpului a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, a semnat cu acest nume de autor volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; tot cu acest nume a semnat și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024.