POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Freddy / Mâna care scrie

– Blaise Cendrars –

   Freddy – un băiat născut în Elveția care a copilărit trăind și mutându-se împreună cu familia sa dintr-o țară în altă. Dintr-un oraș în altul. Și-a trăit copilăria în Alexandria, Brindisi, Napoli, Neuchâtel și prin multe alte locuri ale lumii. Tatăl său era un inventator. Om de afaceri fără succes. Își făcea la fel de repede planuri noi precum le distrugea și le rata pe cele vechi. În asemenea condiții era inevitabil ca Freddy să devină un călător. Pe la 15 ani se angajează ucenic la un bijutier. Călătorește în China, Rusia și Persia.

   Va scrie – inspirat de călătoria în Rusia – La prose du Transsibérien et de la Petite Jeanne de France / Proza Transsiberianului și a micuței Ioana a Franței. Ca elev și student nu a strălucit. Familia s-a gândit că ar fi cazul să învețe măcar o meserie. Ajunge astfel la Sankt Petersburg, gata să învețe meseria de ceasornicar de la domnul Leuba, un elvețian producător de ceasuri. Tic-tac! După ce șurubărește el ce șurubărește prin tot felul de ceasornice, se întoarce în Elveția unde intră la facultatea de Medicină și apoi la cea de Litere din Berna. Acolo o întâlnește pe Félicie Poznanska, cunoscută drept Féla, o studentă din Polonia. Își reia drumurile. În doar un singur an va trece din nou prin Paris, Sankt Petersburg și New York. La New York va locui împreună cu Féla.

   Debutul său literar are loc însă înainte de La prose du Transsibérien, cu Paștele la New York. Primul său poem pe care îl semnează cu numele de Blaise Cendrars. Acest nume devine pseudonimul principal al lui Freddy. Duce o viață nomadă. Scrie zilnic și o face cu infinită voință și tenacitate. Poeziile lui narative îl împrietenesc repede cu o mulțime de avangardiști ai Parisului de început de secol XX. Printre ei cel dintâi va fi Apollinaire. Îl găsim în plin Paris al avangardei, la 25 de ani, intrând în lumea pictorilor din zonă. Câțiva ani mai târziu va scrie: Se poate spune că fiecare scriitor a avut pictorul lui. Eu i-am avut pe Delaunay și Léger. Picasso i-a avut pe Max Jacob. Reverdy pe Braque. Apollinaire, pe toți. În afară de Blaise Cendrars a mai folosit și pseudonimele Freddy Sausey, Jack Lee și Diogenes.

   Totul ar fi mers bine și cu siguranță viața lui Freddy și a altora – 5.530.000 de morți și 4.121.000 de dispăruți – ar fi luat un curs mai bun dacă nu ar fi izbucnit războiul cel de 4 ani. Primul război mondial. Freddy se căsătorește cu Fela apoi se înrolează voluntar pe front. Intră în Legiunea Străină. Acolo, în timpul ofensivei din Champaigne, își pierde mâna dreaptă. Mâna cu care scria. Era în septembrie. Luna în care în urmă cu 28 de ani se născuse. Anul era însă 1915. Îi ia cam doi ani lui Freddy să își revină. Stă închis într-un spital de țară, mizerabil, cu doctori indiferenți. Are suferințe atroce. Scrie în acea perioadă cunoscuta sa carte Viață periculoasă. O colecție de cinci nuvele eclectice, pornind de la aventurile trăite de el în diverse călătorii. Texte aparent disparate, fără vreo legătură. De altfel Freddy e renumit prin lipsa de omogenitate a stilului său. Nu îți trebuie prea multă imaginație, dragă Cititorule, ca să vezi poza de ansamblu. De altfel e descrisă chiar în una din nuvele cărții. În Am sângerat… Un spital militar mizerabil în care stau la grămadă și prost îngrijiți o mulțime de invalizi de război. Fiecare cu suferințe mari, cu familiile departe, cu durerea de a-și fi pierdut părți din trup și de a fi rămași invalizi pe viață. Freddy și-a pierdut chiar mâna cu care scria. Acest fapt însă nu a devenit un obstacol pentru el. Va învăța să scrie cu mâna stângă. Va refuza proteza. Își va accepta noul trup și noua viață.

   Se recompune. Se ridică. Scrie mai departe. Devine director literar al edițiilor La Sirène. Se îndreaptă spre cinema. Îl descoperim în 1920 ca asistent al regizorului Abel Gance. Apoi îl găsim la Roma regizând în studiourile marelui oraș. Filmul său La Vénus noire este prost primit de critică deci Freddy face un pas înapoi. Se bucură însă de succes ca prozator. Romanele sale sunt citite și apreciate. Un al doilea război mondial incendiază lumea. În primele luni îl găsim pe Freddy corespondent de război atașat armatei britanice. În 1940, după căderea Franței și după ce casa lui de la Tremblay a fost jefuită de germani, se retrage la Aix en Provence – se pare că locul e binecuvântat, dacă vă aduceți aminte, v-am scris și despre cei doi artiști prieteni care au trăit o perioadă minunată în zonă: Cezanne și Zola. Acolo, în Aix en Provence, Freddy va scrie timp de trei ani, neîntrerupt.

   În 43 începe să scrie și termină 4 volume de memorii care s-au bucurat de grațiile publicului și i-au făcut pe critici să rămână uimiți și deconcentrați. Nu puțini strâmbând cam prea mult din nas. Mulți îl acuză de mitomanie. Ca de obicei, prostimea infectă ahtiată după cancan-uri și incapabilă să despartă persoana artistului de opera sa. Mereu contestând, arătând cu degetul, certându-se ca la ușa cortului. Acei oamenii care până și în timp de pace sunt gata să dea foc lumii. Niciodată iubindu-se unii pe alții, niciodată crezând în alții sau spunând vreun cuvânt de bine. Ultimii ani de viață Freddy îi trăiește la Paris. De altfel oricât de mult a umblat prin lume, „cartierul lui general” a rămas până la urmă tot Parisul. Un oraș în care dintotdeauna a fost loc pentru toți. Primitor și plin de lumină parcă încă de la începutul lumii lui.

   Freddy suferă un accident vascular. Va muri la Paris după o viață trăită din plin, cu o intensitate pe care doar călătorii adevărați o pot avea. Oamenii aceia care nu se plâng de mizeria de prin tot felul de țări prin care trec, de prețurile prea scumpe sau de întârzierile trenurilor. Oameni ce nu râd de religiile și culturile altora ci încearcă să le înțeleagă. Pentru că un călător are mereu ochii deschiși înspre lume și înspre oameni. Inima lui iubește iar mintea îi este mereu luminată de inimă. Când iubești trebuie să pleci scria Freddy într-o poezie. Omul acesta s-a ridicat deasupra lumii literare pe care a contestat-o mereu și deasupra unui destin nefavorabil care l-a transformat într-un infirm. Nu a alergat niciodată după succesul literar, după renume. Freddy a scris crezând în scrisul lui și a trăit făcând din el parte din viața lui. A fost un spirit cu adevărat ardent. Interesat de radio și cinema. De orice progres al lumii moderne. De tot ce era nou.

   Am citit un interviu pe care Freddy i l-a dat lui Michel Manoll în decembrie 1950. Inițial a fost un interviu radiofonic dar ulterior apare publicat la ed. Denoël sub titlul Blaise Cendrars Vous Parle / Blaise Cendrars vă vorbește. Am înțeles după ce l-am citit, că omul Freddy a fost un tip autentic, natural, fără prețiozități savante și compromisuri făcute pentru un loc în față în vitrina prezentului său. Un mare cititor și un scriitor aplecat zilnic, indiferent de istoria personală, asupra scrisului său. În fața unui astfel de scriitor nu pot decât să mă ridic în picioare oferindu-i omagiul meu. Fie să rămânem mereu cu toții în picioare, liberi și neînvinși așa cum a fost toată viața lui, Freddy / Frédéric Louis Sause / Blaise Cendrars!

Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…