POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Domnișoara Deniz

,,Poza înfățișa o mulțime adunată pe chei; pe fundal un pachebot umplea tot orizontul, lăsând liber doar un colț de cer.” – Amin Maalouf, Scările Levantului

   Acel du-te-vino al trecătorilor din vecinătatea marilor piețe. Zgomotele orașului. Umbre alunecând pe ziduri. Privești chipurile oamenilor și ele îți vorbesc. Nu trebuie să îi cunoști și să intri în vorbă cu ei. Doar să le urmărești cu atenție privirea, linia feței, înclinarea capului. Detalii exterioare, aparent fără vreo importanță. Dacă te înșeli nu are vreo importanță. De fapt tocmai i-ai creat omului din fața ta o poveste, o viață, un nou destin. Precum un suflător de sticlă, sufli și creezi din cristalul incandescent noi și noi personaje. Oamenii sunt asemenea mării. Trăiesc în valuri strălucitoare. Deasupra lor cerul este când întunecat și prevestitor de furtună, când senin și surâzător. Da, oamenii sunt asemenea mării.

   Aceasta este povestea unei fete care locuiește într-o casă aflată în apropierea unei piețe. Seara deschide uneori fereastra și lasă zgomotele să îi intre în casă. Din ce în ce mai rar în ultimul timp. Fiecare dintre cele patru camere ale casei își are propria ei mireasmă. Dulce și colorată. Camera dinspre stradă are un miros de flori albe ce acoperă totul cu o lumină á la Degas. Dormitorul singuratic e împodobit cu parfumuri uneori opulent baroce, alteori mirosuri ce evocă lumi ale misterului și departelui. Flori exotice și senzualitate. Mosc, rodie, lotus și orhidee. Sufrageria în culori oranj este un spațiu al liniștii și al somnolenței. Parfum oriental. Mahon și chihlimbar. În camera-bibliotecă – unde femeia își petrece mai tot timpul când e acasă – miroase a violete sălbatice. Mirosul parfumului Domnișoarei Deniz. Un parfum nu foarte scump pe care fata îl cumpără din Marele Bazar, de la parfumeria Maestrului Daghan. Bucătăria casei e decorată cu ceramică Iznik, în culori turcoaz și roșu închis. Un bufet otoman străvechi cu multe sertare, împodobit cu borcane mari în care se află fistic de Gaziantep, cutii din tablă cu cafea de la Nuri Toplar și bomboniere uriașe pline cu akide, bomboane turcești aromatizate cu petale de trandafiri, mentă, fistic, scorțișoară sau cuișoare. ,,Mâncăm dulce și vorbim dulce”, repetă mereu turcii când văd bomboanele acelea. Domnișoarei Deniz îi place să le privească în bombonierele lor transparente și le păstrează în casă ca pe niște decoruri faimoase. Săpunurile din baie sunt făcute și ele în mici ateliere, de mână. Prosoapele sunt moi – amestec de mătase și bumbac scump – cumpărate din hamamul lui Abdullah. Peste tot prin casă sunt întinse covoare moi târguite de asemenea din Marele Bazar, de la atelierele Dhoku. Perdelele din borangic brodat cu fir de aur irizează lumina și o îmblânzesc.

   Domnișoara Deniz e – după cum părinții i-au povestit o copilărie întreagă, înainte de a muri amândoi într-un accident de mașină – urmașa unei nobile femei care a trăit pe la sfârșitul anilor 1800 și care a urcat la bordul unei nave pentru a străbate mările în lung și în lat în căutarea iubitului său. Părinții fetei i-au dat numele Deniz – în turcă deniz înseamnă mare – în memoria nobilei femei din familia lor, cea care și-a petrecut viața în largul Bosforului și în continuă căutare. Domnișoara Deniz nu a reușit să afle dacă există vreun sâmbure de adevăr în povestea despre nobila femeie dar legenda aceea a făcut-o să iubească Bosforul mai mult decât oricare alt loc din lumea aceasta. Încă din copilărie Deniz mergea în fiecare zi la malul Bosforului și privea departe în larg. Se simțea parte din spiritul mării. O aventurieră gata oricând să pornească în larguri strălucitoare navigând pe vapoarele uriașe ale imaginației. În fața ochilor săi, purtat de apele Bosforului, se întindea, nevăzut de ceilalți, destinul ei de om care trece prin lumea cea mare încercând să descopere, să cunoască, să afle. Aerul marin o făcea să simtă cu adevărat că viața ei avea un sens pe care într-un târziu îl va afla datorită Bosforului.

  Domnișoara Deniz iubea și era iubită. Avea mulți prieteni și o viață frumos așezată. Era mulțumită de tot ce i se întâmpla și de oamenii din jurul ei. Casa cea veche a părinților săi o proteja și îi dădea putere. Seara își punea scaunul la fereastră și privea oamenii care intrau și ieșeau din piața străveche astfel timpul curgea fără să îi aducă vreun prilej de teamă și de neliniște. Forfota aceea o calma și îi amintea că trăiește într-un oraș mare, plin cu oameni pe care – chiar dacă nu îi cunoștea – cumva îi iubea în felul ei îndepărtat și straniu. Domnișoara Deniz avea un iubit care cânta la pian, purta ochelari și spunea ,,mulțumesc” aproape după fiecare propoziție. Fraze nu prea spunea. Era un băiat tăcut și timid. Când nu spunea ,,mulțumesc”, spunea ,,mă scuzați!”. Majoritatea oamenilor credeau despre el că e un ,,băiat bun”, ceea ce în traducerea Autoarei pentru tine, dragul meu Cititor, înseamnă încă unul dintre acei tipi cuminți, cu vieți liniare și freza mereu bine pieptănată. Adică plictisitori ca dracu. Despre ei se spune în general că n-au noroc la fete. O spun mamele lor care îi țin bine de mână până la capătul drumului, nu cumva să li se șifoneze sau murdărească hainele. Mama iubitului Domnișoarei Deniz era de altfel foarte atentă la cum se îmbrăca fiul ei căruia îi rezervase camera dinspre curte pentru că era ferită de curent. Cameră în care pianistul nostru avea să și moară zeci de ani mai târziu. Singur.

   Domnișoara Deniz mai avea și o mulțime de unchi și de mătuși care o vizitau în fiecare duminică sau o așteptau în vizită la prânz. Spre norocul lor, găteau ele de fiecare dată. Când veneau în vizită erau mereu încărcate cu caserole și sufertașe pline cu mâncare. Fata mai avea și o mulțime de amici, prieteni și cunoscuți cu care vorbea pe net sau la telefon. Vorbea e un fel de a spune. Foarte rar spre niciodată oamenii o întrebau ce mai face. De obicei o căutau să îi ceară câte ceva.

   Toate acestea până în una dintre obișnuitele dimineți în care Domnișoara Deniz alerga pe malul Bosforului. S-a oprit la locul ei obișnuit și a privit spre departe în larg, ca de obicei. A văzut atunci un vapor imens în depărtare, chiar la linia orizontului. Acolo unde cerul se confundă cu apa. Un vapor ce părea un zmeu uriaș de hârtie care se zbătea să se înalțe sus, sus de tot și să se piardă printre norii pufoși ai zilei abia începute.

   – E vaporul meu, i-a spus un tânăr care privea și el în larg spre nava cea îndepărtată.

   – Cum adică al tău?

   – Adică sunt căpitanul acelui vapor.

   – Și de ce ești aici și nu acolo?

   – Știi și tu că nimic nu e întâmplător.

   L-a privit cu atenție. Ochi de măsline. Tenul alb și curat. Zâmbet de om bun care își trăiește viața fără ascunzișuri. Bărbatul a privit-o la rândul său. De parcă ar fi fost singura femeie din lume. Femeia lui. Au rămas împreună în ziua și noaptea aceea. Apoi bărbatul s-a urcat pe vaporul lui și a plecat. Domnișoara Deniz a rămas la țărm. La plecare i-a spus că nu avea de gând să îl aștepte și că nu are sens să se mai întoarcă sau se mai gândească la ea. Atât.

   În zilele care au urmat s-a despărțit de iubitul ei de atunci. Pianistul nostru a spus ,,mulțumesc” și ,,mă scuzi!” apoi a închis ușa după el. Pentru totdeauna. Domnișoara Deniz a renunțat la prietenii, cunoscuții și amicii cu care se întâlnea atât de des. Nici măcar nu mai privea seara ca de obicei de la fereastra casei spre oamenii care intrau și ieșeau din piață. Nu își mai vizita în fiecare duminică mătușile și unchii și nici nu mai primea vizitele lor.

   Domnișoara Deniz și-a cumpărat o barcă albastră cu motor și iese deseori în larg cu ea când vremea e potrivită și nu se anunță furtuni în larg, pe Bosfor. Nu pescuiește. Nu merge niciunde anume. Nici nu navighează pentru distracție. Doar merge cu barca ei la întâmplare, spre linia orizontului. Toți spun că fata și-a pierdut mințile.

   Domnișoara Deniz a intrat în povestea pe care părinții i-au spus-o în copilărie. Acolo, în largul Bosforului, pe mica ei barcă albastră, se simte cu adevărat ea însăși. A devenit cumva chiar acea femeie din povestea părinților săi: o femeie care își caută pe mare, bărbatul. Doar că povestea nu se mai întâmplă în secolul XIX.

   – Și dacă ai să îl găsești ce ai să faci, Deniz? am întrebat-o.

   – Nimic. Doar îl caut. Dacă îl voi găsi vreodată, am să îl ocolesc.

Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…