Annie Ernaux
Viața unei femei simple? Un document!
Annie Ernaux a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 2022 „pentru curajul și acuitatea clinică cu care dezvăluie rădăcinile, înstrăinările și constrângerile colective ale memoriei personale”. Autoarea spune în „Journal du dehors” – jurnalul ei publicat în 1996 – că urmărește să descrie în opera sa realitatea, cu ochii unui fotograf.
Era la începutul lunii septembrie a anului 1940, pe data de întâi, când într-o comună din Normandia, Lillebonne pe numele ei, se năștea Annie Thérèse Blanche Duchesne, cea care va deveni scriitoarea Annie Ernaux, laureata premiului Nobel din anul 2022. Normandia era în 1940, ca de altfel întreagă Franța, în plin haos. Armata germană ocupase regiunea. Viețile civililor erau profund afectate. Printre ei și părinții Anniei. Amândoi făceau parte din mediul muncitoresc. Au lucrat un timp într-o fabrică de filatură din Yvetot, în cartierul Clos‑des‑Parts, aflat la periferia orașului, apoi și-au deschis o cafenea-băcănie în același cartier. În băcănie vindeau produse de bază: zahăr, conserve, cafea, pâine, tutun la vrac, hârtie de rulat și alte o mulțime de mărunțișuri. De asemenea, vindeau și diferite produse care, din cauza penuriei, le înlocuiau pe cele folosite în mod firesc. Cafeaua naturală era înlocuită cu cafea din orz sau din cicoare, untul era înlocuit cu uleiuri vegetale iar cartofii cu tot felul de rădăcinoase mai ieftine, precum napii sau rutabaga, napul suedez, o legumă rădăcinoasă, un hibrid de nap și varză. La Cafenea serveau diferite băuturi: cidru, vin, bere și aperitive locale ca: pomeau/ un amestec de calvados cu suc de mere șau vin blanc-cassis/ vin alb ieftin, amestecat cu sirop de coacăze, supranumit și kir de provincie, foarte popular prin cafenelele de la sate în perioada aceea. Magazinul vindea produse simple, cum ar fi ciocolată cu lapte și alune de pădure dar nu și băuturi alcoolice tari. Erau reflectate astfel valorile părinților.
Cafeneaua devenise un loc de întâlnire pentru cei din zonă, un punct important al comunității.
Părinții Anniei încercau cu greu să păstreze echilibrul afacerii. Au economisit și au trăit în lipsuri ani de zile pentru a putea strânge banii necesari cafenelei-băcănie. Erau marcați constant de teama de faliment. Annie a crescut într-o cameră, deasupra cafenelei. De la fereastră privea zilnic spre grădinile ,,La Pépinière”. Casa lor se afla în dreptul unei alei abrupte, mărginite de copaci. De altfel micul oraș de provincie avea – precum întreaga regiune – un peisaj rural, format din mici parcele de teren agricol (culturi, pășuni) îngrădite și delimitate de garduri vii și diguri de pământ acoperite cu vegetație sau arbuști. Toate creau senzația unui adevărat mozaic de verdeață. Cafeneaua reprezenta pentru părinții Anniei un pas înainte pe scara socială dar cumva rămâneau prinși între două lumi: cea a micilor muncitori și cea a negustorilor. Devin extrem de sensibili la semnele de respectabilitate.
Când Annie a împlinit 6 ani au dat-o la o școală catolică, privată, de fete. O școală din centrul orașului. Annie s-a mutat la internat. Ei au rămas la periferie. Își doreau pentru fiica lor ascensiunea socială pe de o parte iar pe de alta nu puteau avea grijă de ea, erau ocupați cu mica lor afacere, toată ziua. Annie venea acasă doar în vacanțe și la sfârșitul săptămânii. O eternă pendulare între două lumi atât de diferite. Astfel crește Annie. Între lumea burgheză a școlii catolice din centrul orașului și lumea muncitorească a cafenelei-băcăniei de la periferie. Odată cu timpul, distanța dintre ea și familie devine tot mai mare. În lumea internatului cunoaște umilința, rușinea și oprobiul public. Începe să se simtă inferioară celorlalți și nelalocul ei. La internat descoperă diferențele de limbaj, comportament, vestimentație și maniere dintre ea și celelalte fete. Totuși, școala catolică și internatul i-au oferit și o seamă oportunități. A înțeles încă din copilărie că studiul o poate salva. A dat peste profesoare severe dar și peste o bibliotecă și un ritm de viață ordonat. Școala catolică impunea o disciplină strictă, un cadru riguros și sever care i-au dezvoltat voința, aptitudinile de organizare și perseverenţa, calități ale unui scriitor de cursă lungă. Deși Annie avea origini modeste, școala a ajutat-o să ajungă la un nivel superior de educație. Acest loc este punctul de pornire al marii ei teme folosite de-a lungul întregii opere: inegalitatea socială. Clivajul dintre clase. Annie este eleva școlii catolice și trăiește la internat de la 6 până la 18 ani. Pentru ea a rămas un spațiu al rușinii, al diferenței de clasă, al singurătății dar și al disciplinei și formării intelectuale.
La 18 ani iese deci de la internat. Se rupe de lumea părinților. Va mai merge acasă doar rar, în vizite scurte. Pleacă la Rouen. Devine studentă la Lettres modernes. Se specializează în literatură franceză, literatură universală, gramatică, lingvistică și istoria literaturii. Se pregătește apoi pentru École Normale. Vrea să devină profesoară. Își va continua și finaliza studiile la Bordeaux. La 18 ani deci, după ani de internat catolic și după ce a trăit toată viața într-un orășel normand de provincie, libertatea din Rouen i se pare uluitoare. Ea vine însă la pachet cu un profund sentiment al dezrădăcinării. Annie va scrie despre ea cea de atunci: ,,J’entrais dans un monde où les mots avaient du pouvoir.” / „Intram într-o lume în care cuvintele aveau putere.” Mari biblioteci, profesori bine pregătiți, intelectuali rasați, colegi din familii cultivate. Rafinament intelectual și stil. Rămâne însă captivă sentimentelor de la internatul catolic. Se simte nelalocul ei. Diferită de ceilalți. Inferioară. Aceea este perioada în care începe să scrie jurnal. Observă oamenii din jur cu atenție. Își notează mici fragmente autobiografice. Relația cu părinții devine complicată. Cu cât studiază mai mult, cu atât se îndepărtează. Începe să se simtă vinovată față de ei. Nu le mai împărtășește ideile și valorile.
Își continuă studiile la Bordeaux. Va deveni profesoară. Ascensiunea ei socială devine ireversibilă. Tot la Bordeaux începe să își contureze stilul literar: autobiografic, sobru și analitic. ,,Je cherchais une forme qui dise vrai. ” / „Căutam o formă care să spună adevărul.”, scrie ea ani mai târziu, privind în urmă. Trece de la jurnal intim la exercițiu literar, căutare și stabilire a unei forme precise a stilului personal. Îi devine tot mai clară ideea că viața sa poate deveni propriul ei material literar. Începe deci să scrie. Avea 23 de ani când și-a terminat studiile. Pleacă din Normandia. Este repartizată de stat ca profesoară la Bonneville în Haute‑Savoie. Nu a fost alegerea ei ci a statului. Predă acolo limba și literatura franceză la un liceu din oraș. Îl întâlnește pe Philippe Ernaux, viitorul ei soț. O profesoară dintr-un oraș de munte, de la poalele Alpilor, care începe să scrie.
Anii 60 francezi. Avânt economic. Apariția culturii de consum: electrocasnice, televizoare, mașini. Urbanizare accelerată. Migrație internă, mai precis exact ce trăiește și Annie care se mută din Normandia în Haute‑Savoie. Istoricii descriu acea perioadă ca pe „dix glorieuses”/ deceniul glorios. Bonneville, micul oraș din valea Arve – între Geneva și Chamonix – se află în plin proces de modernizare. Într-un fel îi seamănă Anniei, pendulează între conservatorism și modernitate. Annie va descrie în cartea ei ,,La femme gelée” această tensiune: femeia tânără, educată, care simte că îngheață pur și simplu în rolul de soție și profesoară, într-un cadru social încă tradițional. Locuia într-un bloc de provincie. O locuință închiriată, aflată în apropierea liceului. Mobilier ieftin, cumpărat din magazine populare. Gătea zilnic într-o bucătărie pitică. Ea și soțul ei aveau rafturi improvizate pentru cărți și puține obiecte în casă. Erau la început. Nu aveau bani. Una dintre piesele principale: o masă plină cu teancuri de lucrări ale elevilor, pe care trebuia să le corecteze. În primii ani nu au avut mașină. Nu își permiteau încă să cumpere.
Zona era liniștită. Aveau vedere largă spre munți. Nu trăiau în lux dar duceau o viață mic-burgheză. Se simțea prinsă în rolul de soție, făcea majoritatea treburilor casnice. Apartamentul devine în lucrările ei un simbol al înghețării identității. Soțul ei, Philippe, un tânăr profesor de literatură, la fel ca ea. Un tip corect, discret, perfect adaptat matricei de profesor. Vestimentație simplă, adaptată profesiei. Un burghez tipic pentru acea vreme. În contrast cu originea populară a Anniei.
Înainte de toate trebuie să înțelegem cum funcționa sistemul pentru profesorii francezi ai acelor ani. După studii erau repartizați în diferite localități, unde era nevoie de ei. Fără să li se ceară părerea. Erau apoi mutați în alte și alte locuri. Astfel, deși au fost repartizați inițial la Bonneville, cei doi au cerut mutații pentru a se putea apropia de zona pariziană și de Normandia. Astfel au ajuns să predea la licee din Normandia, apoi în regiunea Parisului iar Annie, mai târziu, la CNED/ Centre National d’Enseignement à Distance. Privind toate acestea, putem spune că Annie nu avea control asupra locului unde trăia, viața ei era modelată de deciziile statului, mutările dese accentuau sentimentul de dezrădăcinare, fiecare oraș îi schimba dinamica de familie și de scris.
Prima carte o publică la 34 de ani. Cea mai nouă este din 2025. Are 85 de ani. A publicat 36 de volume: jurnale, romane autobiografice, texte sociologice, eseuri, volume scurte de tip „récit”, cărți în colaborare. De peste 50 de ani, Annie Ernaux lucrează practic la un proiect unitar. Cărțile ei transformă viața unei femei simple – propria ei viață – într-un adevărat document social și istoric. Cei care îi citesc literatura descoperă un stil sobru, simplu și curat, fără ornamente. Un stil de o exactitate impecabilă a descrierilor. Citindu-i cărțile, poți afla multe despre diferitele perioade franceze în care autoarea a trăit. Are curajul de a scrie despre avortul clandestin, despre sexualitatea feminină, despre rușinea de clasă, despre boala și moartea părinților. O voce feminină curată, puternică, fără tremurătoare metafore și prelungiri obositoare ale textului.
A luat premiul Nobel la 82 de ani. În prezent are 86. În 2025 a publicat romanul L’Autre fille. Este activă și astăzi în lumea literară franceză.
Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…
Facebook
WhatsApp
TikTok
