POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Câțiva scriitori de Nobel ai ultimilor 20 de ani

2. Domnul Pamuk – Hüzünul istanbulez. Aura detaliului văzută cu ochi de artist plastic. O călătorie prin Istanbulul lui Orhan Pamuk

   Era prin anul 2000 când Ibrahim Pamuk îi oferea fiului său o valiză neagră din piele, plină cu scrierile sale adunate de-a lungul timpului în tot felul de caiete, rugându-l să le citească după ce el va muri. Acea valiză va da – în decembrie 2006 – titlul discursului pe care fiul său ajuns între timp scriitor îl va citi la decernarea premiului Nobel pentru literatură. Un discurs pe care îl va ține la Academia Suedeză din Stockholm. Babamın bavulu / Valiza tatălui meu acesta a fost titlul discursului. Poate unul dintre cele mai emoționante discursuri ale unui laureat Nobel. Cei care nu l-ați citit încă merită să îl căutați pe net.

   Vi-l aduc astăzi deci în acest album pe istanbulezul Orhan Pamuk. Ordinea în care aleg să scriu despre laureații Nobel ai ultimilor 20 de ani, este pur subiectivă. După Herta Muller cea născută la Nițchidorf, un sat de șvabi din Banatul României, este rândul domnului Orhan Pamuk. Cel ale cărui cărți descriu Istanbulul într-o aură melancolică, învăluit de hüzün – un tip de melancolie colectivă specific Istanbulului, în opinia scriitorului. Am descoperit însă acest hüzün – la o scară mult mai mică, desigur – și în Bucureștiul meu din prezent. Dar despre aceasta, într-o altă povestire, într-un alt moment. Pornim la drum deci prin viața și orașul autorului Orhan Pamuk. Suntem în iunie 1952, pe data de 7. La Istanbul tocmai se naște,   într-un mic spital privat din cartierul Moda, Ferit Orhan Pamuk. Băiatul a crescut și a locuit în apropierea pieței din cartierul Nisantasi. În blocul Pamuk. Un bloc de familie, cu cinci etaje, tipic istanbulez. De-a lungul anilor se va întoarce mereu acolo ca la un punct central al vieții și cărților sale. Erau înstăriți iar familia numeroasă. Tatăl său Ibrahim era un om de afaceri care a făcut câteva investiții proaste și și-a pierdut din cauza aceasta o mare parte din avere. Pe la sfârșitul anilor 40, tatăl său și-a dorit să se afirme ca poet, l-a și tradus pe Valéry în turcă, în perioada aceea. Nu a făcut însă din literatură un scop în viața lui. Nu a urmat acel drum. O va face însă fiul său. Tatăl său apare în descrierile fiului ca un om care iubea partea luminoasă și ușoară a vieții bucurându-se de tot ce ea îi oferea: avere, artă, călătorii, prieteni. Unul dintre acei oameni aleși care dovedesc că atât tristețea cât și melancolia pot avea irizări sublimate care se transformă în seninătatea specifică unei inimi ușoare.

   Copilul Ferit crește însă din păcate într-o familie în care certurile dintre părinți erau la ordinea zilei. Avea în jurul lui o mulțime de servitori și o mulțime de rude. Lumea în care el crește este însă una marcată de certuri. O lume plină de haos și de tristețe. Cartierele care și-au pus amprenta pe viața lui Orhan Pamuk sunt Nisantasi și mai apoi Cihangir. Orașul rămâne Istanbul. Un oraș pe care l-a iubit și descris ca nimeni altul. Va rămâne de altfel peste timp recunoscut ca scriitorul orașului Istanbul. Indiferent unde pleacă și pentru cât timp, mereu se întoarce aici. Destinul îi este legat de viața orașului său. Un singuratic care preferă să își scrie cărțile în camera sa cu vedere spre Bosfor, în mijlocul unei biblioteci personale în care a adunat peste 20.000 de titluri. Un autor care nu a avut niciodată o slujbă reală. S-a închis pur și simplu în camera sa pe când avea 22 de ani și a început să își scrie romanele. Inițial, timp de opt ani a încercat să publice o carte fără să aibă succes. A reușit să o facă abia la vârsta de 30 de ani. Cel care s-a chinuit inițial timp de 8 ani să publice, are astăzi peste 13 milioane de cărți vândute în toată lumea.

   Familia sa a moștenit averea uriașă a bunicului. Un cunoscut om de afaceri din domeniul construcției de cale ferată. O avere pe care tatăl și unchiul său nu au reușit să termine deși s-au făcut remarcați prin numeroasele lor afaceri care au dat faliment de-a lungul timpului. Orhan Pamuk s-a născut și a crescut într-un bloc de familie. Blocul Pamuk. Un tip de locuință des întâlnit la Istanbul în anii 50. În acel bloc au locuit deci și o mare parte dintre rudele lui. Blocul mai există și astăzi. A suferit o mulțime de transformări și renovări dar există. Este situat în cartierul Nişantaşı, o zonă occidentalizată și prosperă din Istanbul. Orhan Pamuk evocă în scrierile sale atmosfera din bloc ca fiind una melancolică, de vaste apartamente pline de urmele unei bunăstări în declin. Regăsim același hüzün al străzilor marelui oraș, de data aceasta adus în interiorul domestic al blocului de familie. A abandonat o facultate de arhitectură – pe care de altfel a început să o urmeze la insistența familiei – și a absolvit în cele din urmă o facultate de jurnalism pe care nu o consideră relevantă. Și-a dorit să devină pictor și scriitor. A devenit un scriitor care descrie peisaje și oameni cu ochi de artist vizual. În prezent are o mulțime de proiecte de artă fotografică expuse în diverse galerii ale lumii. De exemplu, la un moment dat fotografia zilnic din balconul său de la Istanbul, orașul. Și-a strâns acele fotografii într-o expoziție.

   Deși mama lui a avut destule rețineri legate de cariera lui de scriitor, tatăl l-a susținut întotdeauna. Ține prelegeri prin toată lumea. Este și profesor invitat la o universitate din S.U.A. Un iubitor al melancolicei ierni istanbuleze. Al toamnelor târzii și cenușii ale orașului. Al hüzünului specific marelui oraș. Domnul Orhan Pamuk nu are pentru mine praful acela înecăcios și atât de respingător, de filolog care se plimbă prin lume ținând conferințe scrobit-adormitoare, conferințe ce îndepărtează marele public și aduc aproape doar un grup exclusivist oarecare format în general din oameni cu diverse interese obscure legate de persoana vorbitorului. Domnul Pamuk este cel pe care îl putem descoperi la Istanbul, în piața plină de vegetație de la colțul Universității lăsându-se în voia unor amintiri personale, vechi de vreo 40 de ani. Este cel care flanează prin oraș în voia amintirilor sale. Este cel care trece pe lângă motocicletele parcate, pe lângă stejarii uriași, pe lângă fântâna din piatră. Cel care răsfoiește cărțile din Sahaflar Carsisi – piaţa de cărţi vechi din Istanbul care a atras iubitorii de literatură încă din era bizantină.

   Din câte povestește în scrierile sale, avea obiceiul încă de la începutul anilor ’70 – pe când era student la arhitectură și pictor aspirant, îndrăgostit de literatura occidentală – să vină acolo uneori cu mașina, de la el acasă, de dincolo de Cornul de Aur, pentru a cumpăra traduceri în turcă din Thomas Mann, André Gide și alți autori europeni. „Tatăl meu era înțelegător și îmi dădea bani, iar eu veneam aici cu mașina lui în diminețile de sâmbătă și îi umpleam portbagajul cu cărți,” spune laureatul premiului Nobel, stând alături de bustul lui Ybrahim Muteferrika, cel care a tipărit una din primele cărți turcești. „Acum vin aici doar o singură dată pe an,” mai spune el.

    Domnul Pamuk a trăit în Istanbul mai mult de șase decenii – atât în Nisantasi cât și în apropiere de Cihangir, pe țărmul Bosforului. Lucrările sale sunt legate de Istanbul așa cum operele lui Dickens sunt legate de Londra și cele ale lui Naguib Mahfouz, de Cairo. Romane precum „Muzeul inocenței”, „Cartea neagră” sau opera autobiografică „Istanbul: Amintirile și orașul”, evocă atât un oraș magic cât și unul melancolic, care caută să se refacă după căderea imperiului, măcinat de confruntări între secularism și Islamul politic sedus de Occident. Majoritatea personajelor domnului Pamuk sunt membri ai castei seculare, ale căror povești de dragoste, dispute și obsesii se desfășoară în cafenelele și dormitoarele din câteva cartiere cunoscute ale Istanbulului.

   Domnul Pamuk face parte integrantă din Istanbul. Orașul pe care îl iubesc atât de mult. În prezent locuiește în cartierul Cihangir. Ferestrele apartamentului său oferă o privelişte minunată: Moscheea Cihangir, o construcţie monolit datând din secolul al şaisprezecelea, încadrată de minarete, şi dincolo de aceasta, ţărmul Bosforului, strâmtoarea care face legătura între Europa şi Asia. Este renumită preferința dânsului pentru iarnă, melancolie și cenușiu, în romane precum „Zăpada ” sau „ Istanbul ”. Aerul înghețat, lumina ștearsă dar cu toate acestea soarele ivindu-se din când în când printre nori, orașul ce spălăcit, lipsit complet de culoare. Un alt Istanbul. Diferit de cel turistic, atât de prezent pe rețelele sociale. „Am preferat iarna în locul verii în Istanbul,” scrie domnul Pamuk în cartea sa „Istanbul”. „Iubesc serile în care toamna se transformă treptat în iarnă, când copacii goliți de frunze tremură în bătaia vântului nordic și trecătorii în paltoane negre sau geci groase se grăbesc spre casele lor pe străzile din ce mai întunecate.” De la balconul apartamentului său, scriitorul privește fericit spre soarele palid, care abia mai reușește să străpungă perdeaua groasă de nori. I se pare o zi perfectă pentru plimbare. Un om care stă zile întregi în camera sa cu vedere spre Bosfor și scrie romane. Acesta este Orhan Pamuk pentru mine. Îl vezi uneori când toamna dă înspre iarnă, îmbrăcat într-un impermeabil, cu o șapcă neagră de baseball trasă pe ochi, trecând pe străzile în pantă ale cartierului. Face cumva parte din decor. Acesta e Istanbulul meu, privesc de undeva din partea de sus a străzii în pantă spre linia orizontului: văd Bosforul traversat de bărci și vapoare, cercetez apoi uscatul din apropierea mea; mici prăvălii, cafenele, piatră cubică, oameni grăbiți sau mergând la pas. Printre ei, întotdeauna Domnul Pamuk. Și desigur, Muzeul Inocenței, parte din Cihangir și din Istanbul. O clădire de culoare roșie pe un drum în pantă ce duce și el desigur spre Cornul de Aur, golful ce face legătura între Bosfor și Marea Marmara. Muzeul Inocenței precum o adevărată capsulă a timpului, găzduind obiecte meticulos adunate de către scriitor încă din 1970, în Istanbul. Un tribut adus puterii obsesiei. Inspirat de romanul domnului Pamuk, „Muzeul Inocenței”, despre un prosper om de afaceri din Istanbul, Kemal Basmaci, care se îndrăgostește de o vânzătoare săracă, Fusun. Domnul Pamuk a descoperit și a cumpărat clădirea în care se află muzeul, a conceput exponatele și a asamblat colecția fictivă a personajelor sale utilizând diverse obiecte cumpărate din bazar și propriile amintiri de familie. Casetele din sticlă expuse pe pereți în camerele întunecoase conțin obiecte ale personajelor sale din carte, presupuse simboluri ale dragostei neîmplinite: sticluțe de colonie din cristal, căței din porțelan, cărți poștale din Istanbul și mucuri de țigară fumate, chipurile, de personaje. Intri la modul cel mai real într-un roman.

   Trecem alături de Domnul Pamuk mai departe, spre Piața Karakoy, situată la poalele dealului, are vedere spre port și se ramifică în exterior, comunicând cu bulevarde mărginite de clădiri moderne de birouri dar și cu bazaruri din era Imperiului Otoman sau cu magazine de electrocasnice. Vânzătorii ambulanţi vând pe străzi vând suc de rodii şi covrigi simit. Ceva mai departe este un pasaj care duce la Tunel, una dintre cele mai vechi cai subterane de tranzit feroviar din lume. Calea ferată subterană cu două stații, a fost construită de inginerii francezi în 1875, asigurând și în ziua de astăzi legătura între Karakoy și centrul cartierului Beyoglu. Trenul era la începutul o locomotivă cu aburi care trăgea două vagoane din lemn, având compartimente separate pentru bărbați și femei. Îl poți vedea pe Domnul Pamuk luând masa de prânz la umbra Podului Galata – o construcție cu două niveluri și structură mixtă oțel – beton, deschis pentru circulație în 1994 și având mai multe pasarele, câte trei benzi de trafic pe fiecare direcție și linii de tramvai. Mese și scaune din plastic stau așezate la întâmplare pe o platformă plină de noroi, lângă apă, flancată de gril-uri portabile pe care sunt expuse spre vânzare bucăți de pește pane, decorate cu paprica, pudră de chili și legume tocate. Un câine vagabond stă tolănit în noroi. O pisică grasă și plictisită privește chiorâș spre el de la fereastra unei case.

   Îl poți vedea apoi pe Domnul Pamuk traversând Podul Galata, și oprindu-se la mijlocul acestuia pentru a admira priveliştea: bărci cu turişti şi ambarcaţiuni folosite pentru călătorii de plăcere plutesc în Golful Cornul de Aur, având într-o parte Moscheea Sultan Ahmed şi în cealaltă, dealurile abrupte din Cihangir. Acum un secol, „toate ambarcațiunile care veneau din marea Marmara sau de pe Mediterana se opreau aici,” scrie Domnul Pamuk în romanul său ,,Istanbul”. Turiștii aruncau banii în mare, copiii săraci săreau de pe pod și se scufundau în apă să îi culeagă. Banii erau ai lor.” Îl poți descoperi pe Domnul Pamuk și pe malul sudic al Cornului de Aur, prin mulțimea din bazarul cu mirodenii Baharat, ieșind apoi pe o stradă aglomerată din cartierul Eminonu. În copilăria sa, domnul Pamuk era fascinat de tot felul de povești despre sultanii otomani care conduceau țara chiar din acest cartier al Istanbulului, locul rebeliunilor, al loviturilor de stat și închisorilor secrete în care erau împărțite pedepse cumplite. „Un anumit loc din Eminonu a fost special construit pentru ceea ce a rămas cunoscut drept „Cârligul”, a scris domnul Pamuk în „Istanbul”. „Purtând nimic altceva decât costumul în care a venit pe lume, condamnatul era ridicat cu un sistem de scripeți și înțepat cu un cârlig ascuțit, apoi în timp ce sfoara era eliberată, era lăsat să cadă.”

   În câteva dintre aceste cartiere, conducătorii otomani au inaugurat palate grandioase și alte clădiri ce proclamau stabilitatea imperiului lor. Ajunge apoi la Gara Sirkeci, unde pe vremuri era adunată după spusele lui, întreaga birocrație.  Un exemplu clasic de arhitectură orientalist-europeană, cu pavaj colorat, din ceramică, arcuri în stil maur și turnuri gemene cu ceas – care s-a deschis în 1980 și a servit drept destinație finală pentru legendarul Orient Express. Epoca grandorii nu a durat prea mult. Atunci când Vladimir Nabokov a descins în acest loc în anul 1919, el a găsit un „oraș în ruine,” scrie Domnul Pamuk. „Nu erau distrugeri fizice, dar acest loc obișnuia să adune toate bogățiile din Orientul Mijlociu și Balcani, pentru ca totul să dispară apoi și să se transforme în sărăcie.” În romanul „Istanbul ”, Domnul Pamuk a surprins acea melancolie, sau „huzun”, care a dominat imaginea metropolei în timpul copilăriei sale, într-o perioadă în care orașul suferea încă un lung declin după colapsul Imperiului Otoman. El a descris „vechile feriboturi de pe Bosfor care acostau în stații părăsite în toiul iernii, bătrânii vânzători de cărți care abia își duceau zilele de la o criză financiară la alta, ca să aștepte apoi tremurând o zi întreagă întoarcerea unui client.” În tinerețe a trecut prin multe perioade turbulente din punct de vedere politic. Deși înscris la facultatea de jurnalism, în timp ce prietenii lui își riscau viețile luptând corp la corp cu soldații, el își petrecea majoritatea zilelor acasă, în Nisantasi, citind. Eram un tip ambițios și destul de inteligent, iar universitatea mi-a părut o pierdere de vreme, spune el.

   Îl puteam descoperi în prezent pe Domnul Pamuk și la Vefa Bozacisi, unul din locurile sale favorite. Inaugurat în 1876, magazinul – un local confortabil cu banchete de piele și oglinzi antice – este renumit pentru specialitatea sa, boza – o băutură din grâu fermentat, originară din sudul Rusiei. Amestecată cu apă și zahăr și presărată cu scorțișoară, băutură cremoasă, de culoare caramel, este servită în pahare aliniate cu zecile pe tejghelele din lemn lăcuit. Alături de rafturile cu oțet de rodii, într-o casetă, e expus la loc de cinste cel mai de preț suvenir al localului: o cupă de argint pentru boză, folosită în acest local chiar de către Kemal Ataturk, în anul 1927. Bărbați cu bărbi lungi şi bonete rotunde stau pe bănci în pieţe curate; femei în „abaya” negre se plimbă cu copiii lor pe o stradă pietruită, trecând pe lângă „madrassa” – o școală islamică.

   Soarele începuse să apună aruncând umbre asupra Cornului de Aur. Stăm puțin în grădina terasată a unei moschei, privind simbolurile Istanbulului – acoperișurile roșii din Cihangir, Turnul Galata, datând din secolul la treisprezecelea, una dintre puținele construcții rămase din perioada bizantină. „De asta îmi place să trăiesc aici,” spune Domnul Pamuk. Apoi coboară pe aleile abrupte pavate cu piatră, către Podul Ataturk, într-o lungă plimbare spre casă.

   Aceasta a fost povestea unuia dintre cei mai apreciați de mine scriitori laureați ai premiului Nobel.

Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…