POVESTIRI DE DUMINICĂ – Dana BANU – Câțiva scriitori de Nobel ai ultimilor 20 de ani

1. Herta Müller

   Încep scurta seria de materiale despre câțiva dintre scriitorii de Nobel ai ultimilor 20 de ani, cu Herta Müller. De ce? Pentru că sunt subiectivă! Scriitoarea s-a născut în România. În prezent este tradusă și în România dar nu e integrată sau celebrată în mod autentic de sistemul literar românesc. Rămâne, voluntar, un outsider. Un om care continuă să critice cu aceeași putere sistemul literar românesc din trecut dar și pe cel din prezent. Din acest motiv literatura dânsei este minimalizată în România sau trecută sub tăcere.

   Un spirit viu. Un personaj fascinant, de o verticalitate și consecvență a principiilor extrem de rare în peisajul literar românesc. A fost revendicată simbolic de România abia după ce a primit în 2009 Premiul Nobel pentru Literatură. Un gest perceput de mulți ca o formă de ipocrizie, având în vedere că fusese forțată să emigreze în 1987, din cauza hărțuirii de către Securitate. Răspunsul scriitoarei a fost unul de o demnitate exemplară. A refuzat să devină un instrument în mâinile celor care practică un discurs naționalist și apelează constant la festivismul oficial. A spus răspicat că nu se simte reprezentantă a literaturii române, ci a unei experiențe personale și istorice trăite în România.

   S-a născut într-un sat din județul Timiș dar în 1987 s-a stabilit în Germania și a devenit scriitoare germană. În cazul autorilor se ia în considerare limba în care își publică volumele deci, deși de origine română, Herta Müller este o scriitoare germană. De etnie șfav bănățeană, s-a născut în vara lui 53 – pe 17 august mai precis – la Nițchidorf. Un sat unde șfabii erau majoritari. A scris mult despre locurile ei natale, de-a lungul timpului.

   Prima ei carte, ,,Ținuturile joase”, apare în 1982, la Editura Kriterion. În anii aceia era traducătoare și intrase deja în conflict cu autoritățile comuniste ale vremii. Mai multe pasaje din volumul de proză scurtă au fost cenzurate sau modificate. S-au scos sau au fost modificate în special descrierile cu accente critice ale vieții satului ei natal, pasajele care descriau suferințele și relațiile de putere. Erau considerate inadecvate și nepotrivite cu imaginea ”omului nou”, ,,făuritor al societății socialiste multilateral dezvoltate”. Mă cuprind frisoanele și acum, după atâția zeci de ani, când scriu aceste expresii atât de folosite pe vremuri de către mult prea mulți dintre scriitorii care astăzi în România fac valuri. În 1984, cartea Hertei Müller apare însă în forma ei necenzurată, în Germania.

   Refuză să colaboreze cu Securitatea și i se interzice să mai publice. Își pierde locul de muncă. Este hărțuită constant de poliția politică a regimului. În 1987 este forțată să emigreze în Germania. A scris despre adevărul ei și al altor nenumărați oameni din perioada comunistă. Despre ce a văzut și trăit. Experiențe cumplite. A intrat în perioada aceea în conflict nu doar cu Securitatea ci și cu locuitorii satului în care s-a născut. Nu a renunțat să arate cu degetul spre marile probleme ale României nici după revoluție.

   O voce care s-a ridicat în mijlocul eternului cor de funcționari literari festiviști ai României și a spus NU laudelor deșucheate. A spus cu voce tare ceea ce majoritatea scriitorilor României au tăcut: foștii colaboratori ai Securității nu au fost trași la răspundere. Societatea românească nu a făcut o curățenie morală reală după căderea regimului comunist.

   Astăzi, deși recunoscută oficial și tradusă, rămâne o figură incomodă, adesea marginalizată în discursul literar dominant. Le aduce aminte scriitorilor oficiali ai României care au trăit și au scris inclusiv în perioada comunistă, de ipocrizia lor, de lipsa de reacție la ororile vremii, de tăcerea de care s-au făcut vinovați. Recunoașterea ei este una formală. Nu au însă ce face. Este o laureată a Premiului Nobel. Cărțile îi sunt traduse în limba română și publicate de edituri importante, dar nu sunt promovate așa cum ar merita.

    Herta Müller nu are o relație activă sau constantă cu instituțiile literare românești. A rămas critică față de lipsa de asumare a trecutului comunist, inclusiv în mediul literar, unde o mulțime de foști colaboratori ai Securității au continuat sau chiar și-au sporit influența. Din câte știu eu, unii au devenit adevărate modele pentru tinerii scriitori. Nicio reformă reală nu a avut loc. Singurele lupte din sistem au fost între scriitori, pentru puterea în instituția lor reprezentativă. Niciun program real de ajutor social pentru scriitorii în dificultate, niciun program de reformă. Bazele – și oamenii – au rămas aceleași. Tinerii de ieri au devenit asemenea bătrânilor de alaltăieri. Tinerii de azi vor deveni precum bătrânii de ieri. Se perpetuează un sistem literar corupt și grotesc cu aceleași reguli de bază de pe vremea socialistă. Scriitori unici, nepotism, clanuri și găști închise, liste negre pe care sunt trecuți cei neînregimentați, osanale false pentru opere mediocre.

   Herta Müller a refuzat să fie „recuperată” festivist de România post-Nobel, declarând că nu se simte parte a literaturii române oficiale, ci a unei experiențe personale de marginalizare și exil. Este considerată parte a literaturii germane contemporane însă cu o biografie și cu tematică legate de România. Dacă în Germania e o figură centrală a literaturii post-totalitare, în România rămâne mai degrabă o conștiință critică decât o figură celebrată.

   Unii dintre scriitorii și criticii români oficiali – precum Breban, Cărtărescu, Manolescu sau Liiceanu – i-au criticat deschis poziția față de societatea românească de ieri și de azi și față de sistemul literar românesc. Unii au încercat să îi minimalizeze valoarea.

   Herta Müller este și va rămâne un simbol al unei traume colective și al unei memorii incomode. Vocea ei – asemenea vocilor atâtor victime ale trecutului comunist – a încercat să fie trecută sub tăcere. Nu au reușit. Faptul că este o laureată a Premiului Nobel e nu doar o victorie personală a scriitoarei ci și a adevărului istoric. A celor care nu am uitat ororile trecutului socialist românesc și tăcerea celor de atunci – mai ales a intelectualilor și scriitorilor români – care le-au făcut posibile.

Dana BANU s-a născut la 16 martie 1970, a debutat cu poezie în anul 1984, în revista Astra, este poet, prozator, călător literar și scenarist; de-a lungul timpului a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate, tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: Poezii din țara lui Elian, 2007; Cântecul samovarelor, 2011; și lumea cinema paradis, 2013; Luna și Îmblânzitoarea de oameni, 2015; Cartea singurătății, 2017; Insomnii orientale, 2023; precum și volumele de proză: Orașul părăsit, 2000; Ferestre, 2021; O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri, 2022; Lumea exotică a Salmei Metivet, 2024…