Pentru T. și Z., tinerii mei prieteni care au devenit un cuplu, de curând…
În afară de faptul că sunt amândoi străini în țara asta și au o prietenă comună, nu prea găsești nimic asemănător la ei. Ea – musulmană nepracticantă din Edirne, un oraș din Turcia în care există, chiar în centru, un rond mic din mijlocul căruia îți explodează în privire o lalea roșie din tablă. De-a lungul trotuarului străzii pe care se află laleaua roșie, stau în așteptare o mulțime de văcsuitori de pantofi care au niște cutii mari și aurii, gravate cu tot felul de desene, și perii de ghete de toate formele. La mici difuzoare „plantate” pe la colțurile clădirilor, se dau comunicate despre ultimele decizii ale primăriei. În timp ce o voce sparge timpanele trecătorilor cu anunțurile din difuzoare, văcsuitorii bat cu periile în lăzile aurii chemându-și mușteriii. Laleaua cea roșie surâde mulțumită și plină de praf.
Resmia a terminat liceul și a venit la Paris la facultate, cu o bursă. A terminat școala și acum e ilustratoare pentru tot felul de reviste mici. Câștigă îndeajuns. Are nevoi puține. Îi place mult să se plimbe prin oraș și să deseneze pe cheiurile Senei. El – ateu din Lombardia, dintr-un sat de pe lângă Bergamo, în care părinții săi țin o mică băcănie din care, pe vremea când era copil, obișnuia să șterpelească bomboane și gumă de mestecat. Când a mai crescut, la fiecare festival de fashion de la Milano, Davide lua autobuzul și pleca să caște gura. Făcea cam o oră până acolo. Îi plăcea să privească pe străzi după fetele-manechine care apăreau puzderie prin oraș și după băieții îmbrăcați extravagant care le însoțeau. Fetele aveau picioare lungi și ochii scânteietori. Noaptea le găseai bete sau drogate prin tot felul de crâșme. Intrai atunci ușor cu ele în vorbă.
Davide nu era interesat de ele ca femei. I se păreau cam proaste, scheletice și urât îmbrăcate. Îi plăcea doar lumea aceea colorată. Parfumurile și decupajele. Un colaj hipnotic cu oameni care veneau din altă lume decât a lui. Privea oamenii din lumea aceea atât de diferită, apoi lua autobuzul și se întorcea în satul lui de acasă. În una din vizitele la Milano a cunoscut o tipă din Paris. Ada. Nu era model. Era designer vestimentar.
S-au împrietenit. Femeia i-a găsit jobul de acum, și o chirie. L-a ajutat la început cu bani. Era mai în vârstă decât el dar o amantă fabuloasă. Apoi Ada s-a plictisit de el și au renunțat la sex. Au rămas amici. Îl ajută oricând are nevoie. Davide e acum tehnoredactor la o mică editură de cartier care scoate, printre altele, lunar, și o revistă/broșură literară despre mica lume a străzilor pe care cititorii lor abonați locuiesc. Broșura/revistă are aspectul unei gazete din anii 30 și ilustrații în ton. Textele sunt ordonate pe cele 4 săptămâni ale lunii și sunt semnate de un bătrân care poartă joben și are o pisică neagră și rea pe nume Chat – extrem de inspirat nume – și de o tipă oarecum interesantă și total imatură, între două vârste, cu nasul mereu lipit de vreo vitrină. Poartă deseori două cozi destul de lungi. Alteori un coc în vârful capului, făcut dintr-o mișcare, fără să se privească în oglindă.
Femeia poartă palton roșu și bascheți, teniși sau trapperși colorați. Se dă în vânt după macarons-uri și, mai nou, după ursulețul Paddington. E un personaj despre care trebuie să ne oprim să scriem altfel vom ocupa tot spațiul povestirii noastre doar cu ea. Povestirea se va transforma într-un roman. Romanul într-un fluviu. Fluviul într-un ocean. Oceanul într-un zeppelin imaginar care trece o dată pe lună, într-o anume zi de miercuri, la ora 5 după-amiaza, pe deasupra cartierului Madeleine din Paris. Stop joc!
Oamenii cartierului se arată foarte interesați de broșurile alea care descriu străzile lor, zilele lor, anotimpurile lor, viețile lor, văzute de scriitoarea cu palton roșu și cu două cozi lungi sau cu coc neglijent în vârful capului. Lumea lor devine mai domestică și mai caldă datorită micii broșuri care nu are nici măcar o singură notă politică sau de natură socială din realitatea imediată. Mai ales cei în vârstă sunt abonați fideli dar printre cititori sunt și mulți hipsteri, studenți, tineri interesați să citească la cafenea revista pe hârtie, în timp ce își iau apero-ul zilnic. Oamenii cartierului se descoperă cu uimire chiar pe ei înșiși în textele femeii cu palton roșu și al bătrânului cu joben, de aceea cumpără cu regularitate broșurile/reviste cu ilustrații Art Deco făcute de Resmia.
Cei doi prieteni ai noștri de azi sunt deci o turcoaică desenatoare și un italian tehnoredactor, trăind liniștiți undeva prin Paris, într-un cartier central, cu clădiri Haussman și străduțe foarte înguste care dau în bulevarde largi și luminoase cu străzi pavate cu piatră cubică. Ea – palidă, cu ochi verzi uriași, cu buze proeminente și mandibula ușor ieșită în afară. Stă în chirie dar nu plătește nimic de fapt. E casa unei rude îndepărtate. Părinții ei de la Edirne o ajută pe bunica femeii la care locuiește în Paris. Bătrâna e singură și fără niciun alt ajutor. Resmia turcoaia și gazda ei s-au înțeles astfel între ele și totul merge perfect. Resmia locuiește în anexa din spatele curții. Are o cameră cât o cutie de chibrituri. Un pat vechi și simplu cu margine de fier. O masă acoperită cu o pânză alb-aurie dantelată. Un fotoliu în colț, tapisat cu catifea albastră, jupuită. Câteva rafturi prinse cu lanțuri de perete. Un dulap vopsit turcoaz pe care Resmia a pus o rodie adusă de acasă, care face un contrast perfect cu nuanța dulapului. O baie uriașă – deseori își umple cada cu multă spumă și tot felul de uleiuri și citește în apa fierbinte și parfumată – și o bucătărie cu multe oale și cratițe din alamă în care nu gătește niciodată nimic pentru că Resmia nu gătește în casă. Spațiul nu e prea aerisit și mirosurile de mâncare gătită persistă prea mult timp și prea puternic. Mănâncă prin oraș sau își comandă de afară mâncare ieftină.
Davide e foarte bucuros că locuiește la Paris. Nu are prieteni în afară de fosta lui amantă și de cei doi de la revista la care lucrează și pe unde trece o dată pe lună să își ia banii. Lucrează de acasă. De multe ori nici nu ajunge la editură, Bătrânul cu Joben îi virează direct banii în cont. Comunică pe mail sau la telefon. Nu se vizitează. Nu merg împreună niciunde. Nu sunt în fapt prea apropiați. Mai mult niște cunoștințe. Femeia cu Palton Roșu e mereu plecată din țară, altfel ar fi fost mai apropiați. Se bucură când e la Paris. Se plimbă uneori la întâmplare amândoi pe străzi. Atunci Davide se simte mai puțin singur și străin. Davide locuiește în apartamentul de pe lângă bulevardul Haussman pe care i l-a obținut fosta lui amantă pe care a cunoscut-o la festival, la Milano. Chiria îi ia mai bine de jumătate din salariu dar Ada îi găsește mereu o mulțime de colaborări pe la diferite publicații de mâna a doua și își rotunjește astfel veniturile. Apartamentul lui e la ultimul etaj, fosta cameră a servitoarei din clădire, de pe vremuri. Tavanul e oblic, fereastra mică, spațiul minuscul.
*
Într-o frumoasă amiază de toamnă, cu câteva zile înainte de Halloween, Davide și Resmia treceau prin Madeleine, spre piața Aguesseau – faimoasă prin faptul că e cea mai mică piață în aer liber din oraș – să cumpere tărtăcuțe și dovlecei portocalii. Niciunul dintre ei nu sărbătorește Halloweenul dar le plac decorurile de toamnă. S-au întâlnit în fața unei tarabe iar fata l-a recunoscut. El nu o observase niciodată până atunci deși lucrau la aceeași editură. Resmia se ocupa de ilustrațiile broșurilor și cărților pe care Bătrânul cu Joben le publica, iar Davide le făcea tehnoredactarea.
– Tu ești băiatul din Italia! Te cunosc, suntem colegi!
Davide îi privi ochii verzi uriași, tenul alb care în lumina toamnei părea uns cu miere, mâinile care gesticulau prin aer dansând. Resmia se făcu parcă și mai mică – cât un porumbel alb care încăpea cu totul în palmele lui Davide – și oftă ușurată. Era de parcă se întorseseră amândoi acasă, într-un loc pe care nu îl mai văzuseră niciodată până atunci. La puțin timp după întâlnirea din piață, închiriau de la un cititor abonat la revista lor, un apartament unde se vor muta împreună.
Cu o zi înainte să se mute – veniți să achite în avans chiria bătrânului – acesta, încântat că în camera de la etaj vor locui doi tineri care lucrează la revista lui preferată, îi luă la rost:
– În numărul de luna trecută apare o știre care spune că prin cartier, la ora 5 a după-amiezii din miercurea asta, un zeppelin ne va saluta pe toți locatarii și trecătorii. Am ieșit la balcon să îl întâmpin dar nu l-am văzut
– Era un zeppelin imaginar, domnule Lepic. Nu ați citit cu atenție. Scria în text. Autoarea a precizat.
– Pfff! pufni bătrânul. Și viața?! Unde e viața?! Când se întâmplă?! întrebă omul, mirat, confundând cuvântul ”viață” cu realitatea
– Viața se întâmplă de mâine, domnule Lepic!
-Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)-
Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.
Facebook
WhatsApp
TikTok
