PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Un colier de peruzele marine / Fabio – primul meu prieten din Paris

   „Autorii însemnărilor de călătorie au înfățișat pescarii de pe malurile Senei ca pe niște zănatici care nu prind niciodată nimic. În realitate însă erau oameni serioși, își găsiseră o ocupație rentabilă.” – Ernest Hemingway, „Oameni de pe malul Senei” din volumul „Sărbătoarea de neuitat”

 

   Pe Fabio l-am cunoscut acum câțiva ani, când tocmai ne mutasem la Paris, în timp ce mă plimbam cu un bateau mouche pe Sena. Neinspirată idee pentru ziua aceea de mai! Era plin de turiști care se înghesuiau să își facă selfie-uri și să pozeze totul în jur – ăștia au fost și vor rămâne mereu antipatizați de locuitorii orașelor pe care le vizitează. Pe de altă parte, totuși o idee fericită. Am trecut pe sub o mulțime de poduri de care habar n-aveam și l-am cunoscut pe Fabio. Primul prieten pe care mi l-am făcut atunci la Paris. 

   O oră pe Sena cu doar câțiva euro poate fi de-a dreptul plăcut. Cu condiția să prinzi o zi și un bateau mouche în care sunt mai puțini turiști. Așezați pe scaunele portocalii, unul lângă celălalt, eu și Fabio căscam gura la oamenii întinși pe cheiuri, în soarele primăverii.

   – Când suntem pe chei vrem să fim pe barcă. Când suntem pe barcă vrem să fim pe chei. Nu-i așa? m-a întrebat Fabio. 

   M-am uitat la el și i-am răspuns: 

   – Nț! Când mă dau cu bateau mouche îmi place să fiu pe bateau mouche. Apoi cobor și mă duc pe chei. Stau și acolo. Când sunt pe chei îmi place să fiu pe chei.

   A râs. Am râs. Ne-am împrietenit pe loc. Am încredere în instinctele mele. Dacă e să mă împrietenesc cu cineva nu îmi trebuie prea multe cuvinte și prea mult timp. Nu cred că prietenii sunt cei care se ajută neapărat între ei și că îi probezi prin testul timpului. Poți să ajuți și oameni pe care nu îi cunoști. E chiar mai recomandat. Sau să accepți să fi ajutat de ei. Prietenia nu e o afacere. Când oferi nu aștepți nimic în schimb. Nici măcar recunoștință. O faci din pură plăcere. Narcisist oarecum. Totuși nu neapărat egocentric.

   Cred că ar trebui să îmi pun ștreangul de gât dacă m-aș gândi la mulțimea de oameni care se considerau prieteni ai mei doar pentru că îi ajutam din când în când dar care au dispărut când nu am mai făcut-o sau nu au mai avut nevoie. Fără un singur cuvânt de mulțumire. Faptul că păstrezi ani de zile în anturajul tău aceiași oameni nu înseamnă neapărat că îți sunt prieteni. A fi prieten cu cineva înseamnă înainte de toate să îl accepți așa cum este, fără să vrei să îl schimbi. Și el pe tine, de asemenea. Cei asemănători se adună oricum. E mai comod. Poți să fii prieten cu un om care gândește, arată și se poartă diferit de cum gândești, arăți și te porți tu? Aceasta ar fi o probă reală de prietenie.

   Fabio era născut în Medellin, un oraș din Columbia renumit pe vremuri pentru hoții de buzunare și dilării de droguri. Se născuse dintr-o mamă franțuzoaică și un tată necunoscut. Cum spune lumea deseori în batjocură: „nu avea tată”. Ochii lui Fabio erau de un albastru marin adânc și strălucitor. Purta cu nonșalanță și cu o anume grație, ușor efeminată – există și o grație macho, puternic masculină, dar despre ea în altă schiță -, o pălăriuță mică și hipsterească din piele, dată ușor pe ceafă și într-o parte, fapt ce îi oferea un aer bonom și foarte simpatic. 

   Era gay. Mi-a spus imediat. Ca să nu cred că flirtează cu mine – prin Paris flirtul e ceva firesc, la ordinea zilei – sau să nu îmi fac planuri legate de el, a ținut el să îmi sublinieze, râzând. Se dădea în vânt, ca și mine, după băieții înalți. I-am spus că nu i-l prezint pe Onisim al meu și a început să râdă și mai tare. Cică mă găsea extrem de simpatică și îi plăcea de mine. M-am bucurat. Și mie îmi place de mine și n-am mai cunoscut până acum pe nimeni născut din Columbia, i-am răspuns. 

   Am scăpat de turiștii „fotografi” și ne-am dus pe chei, în Port de la Conférence, lângă Pont de l’Alma, aproape de stația de bateaux mouches. Am stat o vreme pe acolo. Priveam cum dansa pe apă soarele și ne era bine. Priveam punctele strălucitoare de pe apă și mi le imaginam ca fiind niște mici globuri translucide din sticlă. Globurile aveau irizații în toate culorile curcubeului, cum am văzut la suflătorii de sticlă din Balatul Istanbulului. 

   În atelierele sticlarilor istanbulezi se nășteau tot felul de obiecte transparente. Oamenii suflau prin țevile alea și obiectele din sticlă prindeau viață, chiar sub ochii tăi, acolo, în micile ateliere-cafenea din Balat, în care puteai să iei duminica dimineață micul dejun – și nu doar duminica, desigur – și să te uiți la meșterii sticlari despărțiți de cafenea printr-o vitrină uriașă. Micile vaporașe care alunecă pe Sena, văzute de pe chei, mereu dau senzația unei lumi de sticlă în toate culorile curcubeului. Apoi i-am povestit lui Fabio despre visul meu care se tot repeta în ultima vreme, poate din cauza primăverii. O livadă de cireși înfloriți prin care alergam purtând la gât un colier de peruzele marine. 

Boabe lichide turcoaz pe care dacă le atingeai se transformau în apă și îți scăpau printre degete. Deveneam chiar și eu, la rândul meu, o peruzea marină. Nimeni și nimic nu mă putea atinge. Mă transformam în apă albastră, pură și scânteietoare precum apele Senei, în momentul acela în care noi doi o priveam. 

   Alunecam, deveneam fluviu, mare și apoi ocean. Un pește de sticlă într-un ocean de peruzea deveneam. Era multă liniște acolo, pe chei, și ne era tare bine. Sporovăiam liniștiți deși abia ne cunoscusem. Am aflat de la Fabio că pe la el prin Medellin oamenii intră în vorbă foarte repede cu străinii și că i-a fost foarte greu să se obișnuiască în Paris. Oamenii Parisului nu sunt nici foarte vorbăreți și nici prietenoși cu străinii. Cu totul diferiți de columbienii lui de acasă. 

   Avea vreo 12 ani când s-au mutat la Paris. Maică-sa păzea un wc de lux într-un restaurant de prin Halles. Murise cu câteva luni în urmă. Un șofer beat a lovit-o cu mașina, apoi a fugit de la locul accidentului. A murit singură, acolo pe stradă, fără să îi dea cineva primul ajutor. Nu mai crede de atunci în oameni. Îi place mai mult să scrie nuvele pe care le așază în cărți mici pe care nu le citește nimeni.

   Mi-am dat seama imediat. Aveam de a face cu un visător. Și eu sunt unul dar, dat fiind că muncesc printre șoferi de tir aspri, printre bikeri care nu stau cu ochii la stele croșetând metafore și printre oameni care își câștigă pâinea zilnică foarte greu, în condiții care i-ar pune pe fugă pe micii artiști cunoscuți de mine și pe orice femeie cât de cât delicată, am devenit mai realistă în ultimii ani. 

   Hmm! Nu știu cine dintre cei care mă cunosc m-ar crede. Cu siguranță ai mei vor râde din plin când vor citi pasajul acesta. Cu toate acestea, orice s-ar spune, iubirea de oameni mi-am păstrat-o. Habar n-am cum am reușit. Poate grație multelor exemple negative ale mizantropilor pe care i-am cunoscut până acum.

   Muncesc mult și scriu în condiții grele. De aceea nu îmi bat joc nici de arta mea, nici de a altora. Cine știe în ce condiții scriu și ei. Astfel încât, când Fabio mi-a spus că e doar un mic scriitor oarecare, l-am privit ca pe un vechi camarad. Am râs, ne-am uitat împreună pe laptopul lui la o scenă dintr-un film despre Hemingway în care Papa Hem îl cârpea pe un critic literar care scrisese ceva urât despre el. Mi-a citit apoi o nuvelă de-a lui din care am înțeles doar jumătate, din cauza accentului său puternic străin. 

   Mi-a dat o listă cu scriitori columbieni tineri, contemporani, traduși în franceză, de care nu mai auzisem până atunci. Mi-a povestit mult, cu ochii în flăcări, gesticulând larg, despre orașul său, Medellin, în care cică există niște telecabine care transportă locuitorii din deal spre stațiile de metrou din vale. 

   Despre Piața Botero, situată în centrul orașului, în care sunt așezate statuile marelui sculptor al cărui nume îl poartă. Donate chiar de artist. Mi-a povestit apoi despre iubitul lui care îl părăsise de curând. Imediat după moartea maică-si. În loc să îl susțină a ales să îl părăsească. Despre cum își doreau amândoi să organizeze un fel de Woodstock cu scriitori care să își citească textele pe scene uriașe, undeva la ieșirea din Paris. El chiar a crezut în planul acela. 

   Mi s-a părut colosal. Când i-am spus că unii dintre ai mei de acasă îmi spuneau Janis de la Janis Joplin, am început amândoi să facem liste cu cine am invita la viitorul nostru Woodstock cu scriitori. Eu pe ai mei de acasă. El pe columbienii lui. Plus câțiva francezi din anturajele noastre, ca să dăm gazdelor ce e al gazdelor. În mijloc am fi pus un cort transparent uriaș și un ecran alb de cinematograf. Oamenii vor intra, se vor așeza pe scaune și, privind ecranul cel alb, își vor imagina singuri, fiecare filmul său. Cinematograful Danei și al lui Fabio. 

   Am început să ne facem planuri de viitor legate de viitorul nostru cinematograf pentru scriitori. Apoi am pornit în căutarea unei cafenele unde să bem cafea columbiană. Ne-am oprit pe Pont de l’Alma și am citit însemnele-declarații de dragoste scrise pe el. Toate erau pentru femei. Părea că nicio femeie nu a lăsat o declarație pentru un bărbat pe pod. Am căscat gura la Flacăra libertății și nu ni s-a părut cine știe ce. Am cumpărat un lacăt mic și l-am atașat de un zăplaz pe care am văzut că și alții puseseră lacăte. Nu era un lacăt de dragoste. Era un lacăt al prieteniei. Ne-am spus că vom rămâne prieteni până la moarte.

   Ne-am uitat apoi lung la Tour Eiffel și am început să numărăm copacii care străjuiau malurile Senei. Se vede că nu suntem de-ai locului, Fabio, nouă ne place Tour Eiffel, i-am spus. Mi-a cumpărat o cordeluță roșie cu buburuze dintr-un butic cu mărunțișuri. Eu i-am luat un ceas de plastic pentru copii. 

   Am trecut pe lângă Catedrala Sfintei Treimi dar nu am intrat. El nu credea în Dumnezeu. Eu intru rar în biserici. Am ajuns apoi pe o stradă pe care treceau multe mașini iar trotuarele care o mărgineau erau golașe. Fără magazine sau cafenele. Doar clădiri mohorâte pe o parte iar pe partea cu trotuarul nostru, garduri verzi din tablă. O stradă urâtă și lungă. Nu i se vedea capătul.

   Ne-am întors și Fabio mi-a arătat tunelul în care Prințesa Diana și iubitul ei au avut accidentul. După aceea am mers pe jos până pe strada mea. I-am arătat casa în care locuiesc. Nu a vrut să intre dar i-a plăcut foarte mult poarta. Am mers mai departe. Fabio era fericit. Mi-a spus că de foarte mulți ani nu a mai fost atât de fericit alături de un om. L-am luat pe după umăr și i-am aranjat pălăriuța mai bine pe cap. Eram doi prieteni care puteam cuceri lumea, așa, cum treceam îmbrățișați pe străzile cartierului.

   Eram doi prieteni pentru totdeauna, atunci, în momentul acela. Până la urmă am găsit și o cafenea cu cafea columbiană. Mi-am lăsat notebook-ul pe masă și rucsacul mic, de umăr, agățat de spătarul scaunului, și m-am dus la toaleta din interiorul cafenelei. Când m-am întors, Fabio plecase. Îmi luase banii din portofel. Nu s-a atins de acte și de notebook. Dacă îmi cerea, i-aș fi dat oricum banii ăia. Erau, de altfel, destul de puțini. Reclama la prietenie, artă, și frumusețea vieții se încheiase. Revenisem la realitate. În jurul meu oamenii treceau grăbiți. Unii. Alții la pas. O fată oarecare, dintr-un grup de turiști polonezi, mi-a făcut o poză. 

   Dacă nu o fi șters-o între timp, trăiesc și acum în poza unei fete din Polonia. Probabil mă ține într-un folder pe care îl numește „Amintiri din Paris”. Aș putea încheia aici schița mea dar nu, acesta nu este sfârșitul. 

   La vreo 4 luni de la întâmplare, am găsit o pungă de hârtie maro agățată de clanța porții noastre, în interior. În ea era o cărticică de nuvele cu numele lui Fabio trecut la autor. Cartea avea o dedicație: „Un colier de peruzele marine pentru Dana mea”. Niciun autograf. În una dintre nuvele, povestea mea și a lui. Plimbarea noastră pe Sena, Flacăra Libertății din Place de l’Alma. Ceasul lui de jucărie. Descria cu lux de amănunte cum îi așezasem pălăriuța din piele pe cap. Scria despre cum păstrează ceasul de jucărie de la mine. Uneori îl poartă legat cu o sforicică roșie, la încheietura mâinii. 

   A povestit și scena din cafenea. Luase banii pentru că s-a speriat. Era un mizantrop. Nu iubea oamenii. Îi era frică. Puteam să îi fac rău. Mai bine îmi făcea el mie întâi. Mă îndepărtase, scria el, pentru că nu voia să îl dezamăgesc și să îl părăsesc la fel ca mai toți oamenii din viața lui. Știa precis că nu îl voi face să sufere. Pentru că nu ne vom mai întâlni niciodată. Așa scria el, în nuvela lui.

   Am sunat la editură să întreb unde dau de el. Nu au vrut să îmi spună. Fabio nu voia să ia legătura cu mine. Am acceptat și m-am resemnat. La distanță de câțiva ani, iată că scriu și eu o schiță care cuprinde povestea mea și a primului meu prieten din Paris, într-o carte care va apărea cândva acasă, în țara mea.

  Doi scriitori oarecare. Nu se vor mai întâlni niciodată. Fabio rămâne primul meu prieten din Paris. E prietenul meu pentru totdeauna. Până la moarte. Chiar dacă nu îl voi mai întâlni niciodată. Textul acesta e un fel de chemare aruncată în adâncul lumii știute și neștiute. Nu îl va citi niciodată. Oricum nu știe românește. 

   Am obiceiul și acum, când trec întâmplător prin Place de l’Alma, să mă uit după bărbați care poartă pălării mici și hipsterești din piele. Nu mai urc pe bateaux mouches dar îmi place să le urmăresc cu privirea. Uneori mi-e dor de el. De Fabio, prietenul meu columbian cu care nu mă voi mai întâlni niciodată…

 

                                                                                          -Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)- 

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.