PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Tarta normandă

   Un gratin daphinois și o tartă normandă pentru Ada. Gratinul e ușor de făcut. Tarta o cumpără de jos, de la Phillipe.

   În timp ce așteaptă să scoată cartofii din cuptor răsfoiește pe telefon o revistă auto. Adei i-ar plăcea un Citroën 2 CV din ăsta roșu. Îi plac toate lucrurile vintage. E fană James Bond. L-a înnebunit cu scena aia din 81 în care el apare într-un 2CV galben strălucitor dându-le clasă urâților care conduceau niște Peugeot-uri anonime.

   Peste cartofi a pus brânză Gruyère. Asta îi aduce aminte de dealurile verzi de la el de acasă, din Haute-Saône. De Amance, mica localitate în care s-a născut. De grădina cu flori îngrijită de maică-sa și perdelele mici cu volane înspumate argintiu care acopereau ferestrele căsuței lor. De bicicleta lui veche aruncată mereu prin vreun cotlon al curții. Niciodată așezată la locul ei.

Odată ajuns la mărul înalt care străjuia în spatele curții joaca lui de copil, și-a amintit de tarta normandă.

   Se uită la ceas. Scoate cartofii din cuptor. Se îndreaptă spre ușă. Își ia haina din cuierul de la intrare. Coboară în fugă, câte 2 trepte. Zgomotul bulevardului îl izbește în plină figură. Parisul e departe de liniștea idilică a primilor săi ani din îndepărtatul Amance. Plouă urât. Nu se întoarce după umbrelă. Până la colț, la patiseria lui Phillipe sunt 2 pași. Își ridică gulerul trenciului și grăbește pasul. Phillipe e brutarul care face cu siguranță, cele mai bune tarte cu mere din cartier. Un țăran mândru de originea lui normandă. Mâini uriașe, mereu pline cu făină, bancuri de autobază, 4 copii mereu murdari și zgomotoși, alergând printre clienți.

   Nevasta fugită la nemți cu un puști. Toate ca toate, dar să fugi la nemți din Paris, asta i se pare prea de tot. Puștiul era sfrijit și roșcat. Avea o mică fabrică de fermoare, la el în sat. Probabil vreun atelier de mâna a 2-a. Vorbea franceză cu accent nemțesc. Nimfomana naibii! Bietul Phillipe a rămas cu toți copiii pe cap. Doi erau dintr-o altă căsătorie a ei. Phillipe l-a sunat pe fostul ei bărbat să vină să îi ia. Ăla a refuzat. Nu îi poate ține la el. Lucrează la un Franprix, casier. Abia se descurcă. Stă cu chirie într-o cameră cât o cutie de chibrituri. Plătește pentru cămara aia în care stă, o jumătate din salariu. Mai fură de la serviciu mâncare uneori. Altfel nu s-ar descurca. De aceea l-a și părăsit Clarice. Era prea sărac.

   Intră în brutărie. Nu a mai trecut de mult pe aici. Adei nu îi place. I-a interzis să mai cumpere de la Phillipe. Cică e un bădăran nespălat. E cald și liniște. E bine în micuța prăvălie. Miroase a vanilie și a decembrie. Scorțișoară, cuișoare, prăjituri aromate. Phillipe e tras la față. Au luat copiii! îi spune. Pe toți. Nevastă-sa a băgat divorț între timp și a primit și copiii. I-a dus în satul ăla din nordul Germaniei unde locuiește cu roșcatul mai tânăr decât ea cu 15 ani. I-au trimis poze. Copiii râd. Puștiul îi ține mâna pe după gât, alunecată până pe sânul nevesti-sii. Râde cu toți dinții în poza aia. În spatele lor e o casă cu 3 etaje și acoperiș verde cu roșu. Acareturi. Curte mare. Jucării.  Leagăne pentru copii. E bogat. Atelierul ăla de fermoare e de fapt o fabrică mare cu mulți angajați și profit bun. Ar comanda tarta normandă dar nu vrea să îl întrerupă pe Phillipe. Să creadă că e vreun insensibil. Omul e supărat și vrea să se descarce și el cuiva.

   Uite că a venit și Nicolas. Ăsta e scriitor. L-a întrebat odată dacă e greu să scrii. I-a răspuns că totul e să știi rețeta. Cică are câteva scheme după care scrie. Le-a învățat la un curs oarecare de scriere creativă predat de un bețiv cu ochii verzi și portofelul gol.

   După câteva luni l-a reîntâlnit pe Nicolas prin cartier. Era fericit. Reușise! Scria în sfârșit bine! Le-a dat dracu de rețete, scheme și lecții de scriere creativă. Scrie liber iar în timp ce scrie ideile îi țâșnesc în cascade uriașe, pe măsură ce mâinile îi aleargă spre punctul frazelor. A scăpat de blocaje. Scrie zilnic și de aceea e fericit. I-au publicat și prima carte. A scris despre toți din cartier. Și despre cei adevărați și despre cei din imaginația lui.

   Nicio limită! striga Nicolas astă toamnă alergând pe trotuarul îngust fluturându-și cartea nou apărută, în vânt. Limita e cerul. Nici măcar el! Pot scrie oricând, orice. Nicio regulă. Nicio schemă! Nicio rețetă!

   Nicolas se ridică în vârful picioarelor și dă de 2 ori cu mâna în clopoțelul de la intrare. E gestul lui preferat. Poartă un fular roșu. Ochelari cu rame noi. Barbă proaspăt aranjată la frizer. Părul buclat dat peste cap îi dă un aer sexy-boem. S-a ajuns! Se vede pe el.

   Phillipe a închis prăvălia. A întors semnul ”Deschis” de pe ușă. Acum scrie ”Închis” pentru cei de pe stradă. Stau toți înghesuiți la micuța masă din stânga galantarului. Phillipe o pusese acolo pentru copii. Să se joace. Scăunelele sunt pentru pitici. Au lipite pe ele abțibilduri cu imagini din desene animate. Phillipe aduce din bucătărie și le pune în față o tartă normandă. E ultima tartă în veci din micuța lui patiserie! Copiilor le plăcea. O făcea pentru ei.

   Nu se poate abține. Le spune că o felie trebuie neapărat să i-o ducă Adei. I-a gătit și gratin daphinois. Phillipe și Nicolas se uită unul la altul stânjeniți. Ada a plecat și ea. Ieri a plecat. Cu unul de prin Vosgi cu care și-o trăgea de vreo lună. Erau aici amândoi când ea a intrat să cumpere un coș cu pâine și croissante pentru drum. Le-a spus că pleacă. Nu se mai întoarce. Și-a luat rămas bun de la ei.

   Se uită la ei fix. E o glumă. Nu se poate! Ada lui?! De Ada lui vorbesc?! Phillipe se ridică și îi aduce o sticlă de Grand Marnier și un pahar. Cine dracu să bea chestia asta cu gust de portocale?! Zici că bei sirop! Îi trebuie ceva mai tare.

   Deci a plecat. L-a înșelat o lună de zile în văzul tuturor, doar el nu știa. Apoi a plecat. Nici măcar nu i-a lăsat un mesaj. Un telefon. O vorbă. De aceea îi povestise Phillipe cu lux de amănunte despre nevastă-sa. Erau amândoi părăsiți. Înțelege acum.

   Nicolas se apucă să povestească grăbit – cât să îi abată gândurile prietenului său – despre Amelie care l-a dat dracu pentru că se recunoscuse într-un personaj de-al lui, cam dubios. L-a părăsit după ce i-a rupt cartea filă cu filă. I-a spus adio și i-a lăsat un morman de foi tipărite, în mijlocul camerei lui de scris.

   A ieșit pe geam și a strigat după ea:

   – Vezi că volumul a apărut într-un tiraj de vreo 5000 de exemplare. Dacă vrei să le rupi pe toate, cumpără-le! Mi-ai face un mare bine! Apoi a ieșit în oraș. S-a dus la frizer. Și-a aranjat barba. Și-a cumpărat un fular roșu, cum purta Beigbeder luna trecută.

   A vrut să își cumpere și niște ghete din piele moale de căprioară, albastru-cobalt. I s-au părut însă prea intelectuale. El e un scriitor dintr-o bucată, dur, ferm. Nu scrie după scheme și nu iubește femei proaste! Ha! Bărbații stau toți 3 la măsuța copiilor, în fața tartei normande. Tarta e aurie precum tenul Clarisei. E proaspătă precum trupul temperamentalei Amelie și e parfumată precum bruneta Ada. Se privesc unii pe alții un moment, în tăcere. Apoi încep să râdă. Râd în cascade. Tropăie. Bat cu mâinile în micuța masă în jurul căreia stau ghemuiți.

   Mica boulangerie – patiserie de pe Rue de Lévis începe să râdă și ea. Rafturile albe cu șervete zmeurii. Galantarul cu margini argintate. Diploma de chef patiser și bucătar a lui Phillipe, așezată pe perete în ramă sobră, se înclină ușor într-o parte, de râs. Vitrina patiseriei aruncă și ea 2 sclipiri de hohote. Tartele cu lămâie și bezea, tarteletele cu pere sau piersici, eclerurile cu zmeură și cremă de trandafiri, macarons-urile în 1000 de culori și arome, croissantele mustind de unt și de ciocolată, caraïbele cu cremă ganaș, polonezele însiropate, pline cu fructe confiate, baghetele bățoase și pâinicile cu o mie de semințe și soiuri de făină. Toate și toți râd în mica patiserie.

   – Zici că ai făcut gratin daphinois?

   – Zic. Haideți la mine să mâncăm. Abia i-am scos din cuptor.

   Phillipe pune într-o pungă de hârtie tarta normandă. Cotrobăie prin bucătărie după sticla de Calvados cu care flambase tarta. Nicolas înșfacă sticla pântecoasă de Grand Marnier de pe masă. Ies toți 3.

   Orașul îi privește cu îngăduință. Îi place tarta normandă.

 

                                                                                                             -Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)- 

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.