PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Suferința unui bărbat

„Nu mai încăpea nici o îndoială: ţinutul unde se rătăcise era cel al Munţilor Morţi. Numai puţini îi văzuseră vreodată şi aproape nimeni nu se mai întorsese de acolo.” – Michael Ende, Povestea fără sfârșit

Am văzut mulți bărbați suferind pentru că au pierdut apropiați. Bărbați moi precum după-amiezile somnoroase de vară. Fugind de ochii lumii, împreună cu durerea lor, în adâncul vreunei păduri interioare. Bărbați care încercau să nu iasă în evidență. Să nu li se vadă suferința și disperarea. Vorbeau mult. Despre orice. Râdeau tare și fals. Treceau imediat la alt subiect dacă erau întrebați despre suferința lor. Bărbați obosiți. Suferința îi făcea să stea nemișcați – lipsiți parcă de viață, cu totul – și să contemple lumea din afara lor. Bărbați ce păreau munți de piatră îndepărtați la care nimeni nu poate ajunge. Bărbați precum frunzele unui copac tremurând sub razele lunii și ale soarelui. Desenând umbre complicate în urma lor.

Istorii de viață. Istorii de oameni. Urme foarte mici pe uriașele zăpezi albastre ale durerii. Lungi scrisori trimise sau citite cu voce tare. Cui? Nimănui. Cei cărora le erau adresate plecaseră deja din lumea celor vii. Corul bărbaților lumii aflați în suferință e însă de cele mai multe ori mut. Bărbații suferă în tăcere. Respectă regula de fier a discreției. Nu trec niciodată dincolo de zidurile înalte ale așa-numitei decențe. Sobrietatea bărbatului aflat în suferință. Cea mai vie și furtunoasă durere am văzut-o trăită de un bărbat turc, în Cappadocia Anatoliei, la Göreme. În noaptea aceea îi murise soția în timpul nașterii. Înainte să își dea ultima suflare, femeia a născut un băiat. Mort. Bărbatul era asociat cu patronul hotelului-pensiune în care eram cazați. Venise de la morga spitalului unde își lăsase toate rudele strânse la aflarea cumplitei vești. Era dimineața devreme. A intrat în mica sala de mese și a început să devasteze totul. Arunca mesele și scaunele. Spărgea pahare și farfurii. Sfâșia fețele de masă. Omul era în luptă cu lumea. Cu Dumnezeu. Cu viața. Cu moartea. Cu întâmplarea. Cu destinul său. Era de o forță titanică. Se transformase în ceva aproape inuman. Inima îi devenise mai mare decât trupul. Un bărbat de o frumusețe supranaturală aproape. Așa cum e Bosforul în larg, pe timp de furtună. Nimeni nu avea curaj să intre în sala de mese și să îl oprească. Patronul, prietenul nostru, le-a spus scurt tuturor să îl lase în pace. Să nu intervină și să cheme imediat medicul hotelului. A intrat apoi în micul restaurant s-a dus direct spre bărbat. Fără teamă. De parcă era un dresor de animale care intră în cușca fiarelor ce urlă și se izbesc de gratii căutându-și libertatea pierdută. L-a luat în brațe ca pe un copil mic. Abia atunci omul s-a calmat. A început să plângă, apoi s-a liniștit și a redevenit cel din lumea obișnuită a oamenilor. Dimineața intrase timidă peste noi. Ne privea curioasă. În mica pensiune-hotel nu mai era nimeni dintre musafirii hotelului în afară de mine și de Onisim. Toți plecaseră în primii zori, la baloanele cu aer cald.

Venisem la Göreme pentru o întâlnire de afaceri cu patronul hotelului deci nu ne-am dus cu grupul de turiști. Mirosea a cafea prăjită. Din hol, de la un aparat vechi de radio, se auzea în surdină o melodie turcească sfâșietoare. Ceva instrumental. Probabil cântat la saz. Nu mi-am dat seama. În dimineața aceea acolo erau doar bărbații care lucrau la hotel, și noi. Eram singura femeie dintre ei. Nu am vrut să mă îndepărtez. Am rămas pe loc, privind. Urmăream scena de o intensitate feroce. Nu simțeam nimic. Nici frică. Nici milă. Nici compasiune sau neliniște. Nu mă gândeam la cauze. Priveam doar bărbatul. Putea fii o imagine de acum câteva secole, de pe un câmp însângerat de luptă sau dintr-un viitor foarte îndepărtat. Furia acelui bărbat era esență pură de masculinitate și de uman. Priveam forma aceea pură a disperării și a suferinței. Un bărbat care trecuse de orice barieră și convenție. Cel mai pur om pe care îl văzusem vreodată. Suferința îi era nesfârșită. Nu mai ținea cont de nimic. În acel moment s-a întâmplat ceva uluitor. Tipic bărbaților orientali. În loc să se ducă spre bărbatul care înnebunise și devasta sala de mese, m-au înconjurat. Au făcut toți cerc în jurul meu. Mi-au spus să stau calmă. Să nu îmi fie frică. Mă apărau.

Abia atunci mi s-a făcut frică. L-am luat pe Onisim al meu de mână și mi-a trecut, ca de obicei, imediat. Era evident că bărbatul care devastase mica sală de mese nu avea de gând să devină agresiv cu oamenii. Înainte să spargă și să încerce să distrugă totul le-a cerut calm și politicos chelnerilor să iasă afară. A așteptat senin până ce ultimul chelner a ieșit. Abia apoi s-a dezlănțuit. Îl priveam toți din holul care dădea spre recepție, prin vitrina de sticlă care ne despărțea. Omul fusese prins în tentaculele uriașe ale disperării. Se zbătea încercând să respire din nou. Să trăiască din nou într-o realitate care nu era așa cum și-o imaginase și își dorise. Rămăsese fără soție și copil. Singur, într-o lume cu fețe de masă albe, scaune simetric aranjate și mici vaze cu flori colorate. Cu farfurii strălucitoare și tacâmuri așezate ordonat. Cu pahare de ceai pentru pitici și lingurițe de jucărie. Toate parcă își băteau joc de el și de haosul lumii în care intrase fără vreo vină. Cum spuneam, după ce patronul l-a luat în brațe, s-a liniștit. A redevenit omul normal și blând de dinainte. Și-a cerut iertare de la noi. Medicul i-a pansat mâinile însângerate și i-a făcut o injecție. Patronul și-a cerut scuze în numele hotelului. Eram musafirii lui și partenerii lui de afaceri. Invitații săi. Îi părea rău că am fost nevoiți să asistăm la o asemenea scenă. Intrasem din nou cu toții în sfânta rutină a vieții de zi cu zi. Politețe, decență, sobrietate.

Înainte să plece, bărbatul a început să strângă mesele și scaunele din restaurant. Să măture cioburile. Unul câte unul au intrat și ceilalți în mica sală de mese, să îl ajute. Am intrat și noi deși toți protestau și încercau să ne oprească. Strângem împreună, în tăcere, cioburile acelea, acoperiți de muzica sfâșietoare ce se auzea de la radioul din hol. Tulburătoare arabescuri orientale ca un balsam de suflet greu. Așa cum eram toți acolo, strânși în mica încăpere din hotelul- pensiune săpat în piatră, eram cu adevărat împreună, deși în afară de patron nu cunoșteam pe niciunul dintre bărbați. Fiecare cu ale lui. Cu grijile, drumurile și gândurile sale. Strângeam cioburile, măturam, adunam fețele de masă sfâșiate. În tăcere. Fără să spunem vreun cuvânt. Unul de-al nostru era în suferință. Nimic nu mai conta în afară de asta. Am înțeles mai bine decât niciodată, atunci, ce înseamnă umanitatea. Acolo, printre pietrele din Göreme. Sub cerul colorat de baloanele cu aer cald, alături de lacrimile bărbatului rămas fără familie, sufletele noastre s-au întâlnit și au stat un moment împreună.

La sfârșit ne-am așezat toți la o masă și ne-am privit fără să spunem nimic. Era liniște. Dimineața și-a făcut curaj și s-a așezat la masă alături de noi. Bărbatul și-a pus capul pe masă, pe brațe, și a adormit. Ne-am ridicat încet și l-am lăsat toți acolo, să doarmă. Patronul a adus o pătură și i-a pus-o pe umeri. De parcă nimic nu se întâmplase, ne-am văzut toți, în liniște, ca să nu îl trezim pe bărbatul care adormise obosit, de viețile noastre mai departe.

-Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)-

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 52 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.