PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Rio Rita

Eu îi spun Rio Rita. E una dintre acele femei a căror trecere prin viața ta lasă în urmă o dungă de lumină. O ușă întredeschisă. Așa cum unii oameni trăiesc fără să fie băgați în seamă deși trec zilnic pe lângă tine, femeile ca Rio Rita sunt cele care tulbură apele și fac oamenii să se gândească mereu la ele. Chiar dacă nu le-au cunoscut prea bine și nici nu le-au înțeles. În urma și absența lor se inventează istorii, se bârfește mult, se spun neadevăruri uriașe. Poate și pentru că sunt mereu pe drumuri. Niște Călătoare.

Am întâlnit-o prima dată pe Rio Rita în gara din Omsk. E verișoara lui Ioachim cel Roșcat, vecinul nostru care venise la gară să ne ia cu mașina. Aveam drum destul de lung până acasă. Eu nu prea înțelegeam ce spunea ea în rusă. Ea nu înțelegea deloc ce spuneam eu în românește. Cu toate acestea ne priveam de parcă am fi copilărit și trăit împreună. Ca să ne înțelegem, vorbeam una cu alta într-o engleză stâlcită. Ni se părea îndeajuns.

Bineînțeles că nu o chema Rio Rita dar i-am spus imediat așa, în gând, pentru că semăna cu femeia din filmul lui Todorovski, din 1983, „Amintirea unei mari iubiri”. Îmi aduceam aminte cum femeia din film, împreună cu fiica ei, cântau un cântecel oarecare, cu un refren în care se tot repeta „Rio Rita, Rio Rita”. Mă învârteam în ritmul melodiei ca într-un carusel.

Văzusem multe femei siberiene dar, dintre toate, Rio Rita părea cea mai de-a locului. Nu pentru că era neapărat frumoasă ci pentru că avea o căldură feminină proprie, a ei. Ce uimește la femeile Siberiei e căldura aceea de sobiță pe care se coc castane în mijlocul iernii. Femeile Siberiei încălzesc locul cu prezența lor, oriunde.

Rio Rita era bună și caldă precum o pâine aurie tocmai scoasă din cuptor. Avea bunătatea unei babuști pe care o vezi din Transsiberian vânzând gogoși, fructe și caserole pline cu mâncare gătită, pe peroanele gărilor. Și mai avea Rio Rita și tinerețea de lapte, pufoasă, a eroinelor cehoviene. Rio Rita era copil, bunică, prietenă și rudă apropiată. Din toate câte puțin. Frumusețea ei este făcută să nu capete niciodată acreala aceea a bătrâneții când dintr-un mesteacăn falnic ajungi o frunză uscată și moartă. Colorată dar moartă.

În anul acela călătorisem de la Moscova cu Transsiberianul spre Omsk. Drumul durase aproape două zile. Era a doua oară că mergeam încolo. Ajunsesem pe la ora 3 a dimineții. Trenul fără nicio secundă de întârziere. Transsib-ul nu întârzie niciodată. Una dintre marile lui calități. Cum spuneam, în gară ne așteptau Ioachim și Rio Rita, să ne ducă spre casă cu mașina. Era o ceață sidefie și stranie de toamnă. Acel întuneric dens, dinaintea zorilor, când noaptea ajunge în punctul ei cel mai întunecat, înainte ca ziua să explodeze luminând lumea.

Prin întuneric, ceața sidefie și lăptoasă decora totul cu un aer de iarnă deși până la zăpadă mai era. Nu mult, dar încă era prea devreme. Pe de altă parte, în Siberia mea – poate și datorită lui Pasternak – e mereu iarnă și mă aștept întotdeauna să găsesc uriașe castele din gheață în care nu trăiește nimeni. Sau gulaguri înfiorătoare în care moartea râde de tine așteptând să te pună la muncă până ce devii a ei. Siberia de azi nu e însă nici una, nici alta. Am găsit doar un frig năpraznic – ceea ce m-a înviorat imediat pentru că iubesc frigul – și, în rest, un oraș ca oricare altul.

Mergeam unii lângă alții de-a lungul liniei de cale ferată. Oprisem destul de departe de clădirea gării. Trenul era lung și vagonul în care călătorisem se afla înspre coada lui. Parcă eram la capătul lumii. Parcă mai aveam un pas și cădeam în afara pământului. Îl țineam strâns pe Onisim de mână. Ca să nu se sfârșească lumea. Deodată Rio Rita s-a oprit. Se uita cu ochii ei mari la noi și a început să râdă. Așa, din senin. Fără vreun motiv. Prin întunericul cețos, devenit sidefiu din cauza ceții, râsul ei avea melodia unor clopoței de iarnă la o sanie trasă de cai. Dar iarna era încă pe drum. Eram acolo doar noaptea de toamnă și noi patru, înaintând spre clădirea luminată a gării.

Apoi Rita a scos din rucsacul ei mic de umăr un săculeț plin cu nuci. Ne-am așezat pe un bloc de beton aflat printre liniile de cale ferată și am început să spargem nucile alea și să le ronțăim. Eram în Siberia și ronțăiam nuci într-o gară, lângă o femeie tânără care râdea în cascade uriașe. Transsib-ul era în așteptare. În rest niciun tren. Nicio lumină în afară de cea care venea de la clădirea gării. Și desigur, sideful ceții de toamnă.

Rio Rita continua să râdă. Un râs rusesc. Direct și simplu. Habar n-aveam de ce râdea. Am început să râd și eu. Mă uitam la ea și repetam întruna „Rio Rita, Rio Rita!”, fredonând vechea melodie din film. Apoi au început să râdă și Onisim și Ioachim. Ceața cea sidefie începea să se risipească. Rămânea doar toamna siberiană. Și noi patru ronțăind nuci pe un terasament de gară, la capătul lumii.

L-am mai întrebat pe Ioachim din când în când despre Rio Rita. Fata a plecat înapoi, în satul ei de lângă Nijni Novgorod, unde, ca să își câștige traiul, cosea rochii pentru cele câteva femei din vecini. Și de unde, din când în când, cum aduna destui bani pentru un bilet de Transsiberian, își lua lumea în cap și călătorea cu trenul prin diferite orașe. Doar așa, ca să călătorească. Rio Rita, fata din Transsiberian. Mi-o imaginez intrând în vorbă cu călătorii și luminându-le drumul cu râsul ei colorat.

Ioachim spunea la un moment dat că a fugit în lume cu un mecanic de locomotivă. Rio Rita i-a scris însă lui Onisim, din satul ei de lângă Nijni Novgorod. Într-adevăr avusese un iubit mecanic de locomotivă dar acela a părăsit-o și s-a însurat cu o fată de la oraș. Ea a rămas acum acasă, în satul ei. Nu mai călătorește cu Transsiberianul. Nu mai ajunge nici pe la Omsk. Acum, cu pandemia de covid, nu e timp potrivit de umblat pe drumuri iar asta o întristează. Îi plac drumurile cu trenul și îi place să cunoască oameni noi.

Rio Rita e veselă și sănătoasă. Ne-a scris că ne așteaptă să mai mâncăm nuci împreună la gară, după ce molima va trece. La sfârșitul scrisorii i-a scris lui Onisim: „salut-o pe Rio Rita din partea mea și spune-i că o iubesc și că nu am uitat-o.” Rio Rita cică sunt eu. Dacă ar scrie literatură, probabil ar scrie despre mine un portret scurt în care nu se întâmplă nimic. Portretul unei femei care râde mult și mănâncă nuci într-o noapte, spre dimineață, într-o toamnă cu ceață sidefie, în Siberia ei, într-o gară. O femeie străină, cu două cozi împletite și râs de măr ionatan.

Dar Rio Rita cea adevărată – ea adică – nu e o femeie care scrie. E doar o croitoreasă fără liceu dintr-un sat cu câteva case de pe lângă Nijni Novgorod. Rio Rita cea adevărată are o lumină doar a sa iar când trece prin viața oamenilor ei nu o mai pot uita. Rămâne în urma ei mereu o ușă întredeschisă.

Poți spune orice despre Rio Rita. E născută să se scrie și povestească despre ea. E una dintre acele femei cu râs în cascadă și cu o ceață sidefie pe umeri, umblând prin lume precum o lumină. Rio Rita e prietena mea din Siberia. Rio Rita, Rio Rita!

-Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)-

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.