PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Rămâi cu bine, Catherine!

Atât i-a spus: „Rămâi cu bine, Catherine!”. Apoi a lăsat cheile pe masă și a plecat închizând încet ușa. S-a dus imediat la fereastră să privească după el pe stradă. Să fie sigură că pleacă. Viața se revărsa prin toată casa. Țâșnea din pereți. Din tavan. Din parchetul vechi. Precum o apă neagră. Precum o apă murdară. 36 de ani netrăiți. Ascunși printre mobile. Printre ghivecele cu flori. Printre cărțile din bibliotecă. Ani invizibili. Toată casa era plină de anii ei alături de bărbatul care tocmai plecase.

S-a privit în oglindă. Și-a ridicat sânii cu mâinile. 60 de ani dar arăta încă bine. Ridurile din jurul ochilor căprui abia se vedeau. Părul vopsit alb-argintiu era strălucitor, bogat și parfumat. Fundul încă bombat, strâns în blugii care îi veneau perfect. Mâinile le avea dintotdeauna urâte. Butucănoase și mult mai îmbătrânite decât ea. Dar cine se mai uita la ele acum? Era în sfârșit liberă! Și-a luat pelerina de ploaie din cuier și cizmele de cauciuc. A aruncat o carte în rucsacul mic, de umăr. Va merge pe plajă, va citi, va fuma o țigară și se va întinde pe nisipul umed și rece. Apoi se va întoarce acasă și va începe să trăiască singură și fericită. A luat cheia de pe masă și privind încăperea și-a spus încet: „Rămâi cu bine, Catherine!”

Avea să se întoarcă spre seară. În locul vechii Catherine, o femeie tânără, liberă și fericită deschidea toate ferestrele. Să intre noaptea în casă. Prima ei noapte singură, în casa cea veche. Se simțea puțin sexy, puțin vulgară, puțin fără amintiri, dar tânără și fericită. Nu l-ar fi părăsit niciodată. Nu ar fi avut curajul nebun să o facă. Poate dacă l-ar fi iubit măcar o secundă ar fi reușit să-l dea dracului și să apuce să trăiască și ea în toți anii ăștia. Dar nu s-a întâmplat. Nici măcar o singură secundă în 36 de ani nu l-a iubit. Obișnuința – Sfânta Rutină care leagă oamenii mai mult și mai puternic decât dragostea. Zici că torni ciment și îngropi cuplurile pentru totdeauna în mâzga aia mizerabilă care îi transformă în monștri cu corpuri diforme și vieți netrăite.

La început a crezut că o familie nu înseamnă dragoste. Așa spunea bătrâna ei. Că familie înseamnă prietenie, echipă, tâmpenii din astea. Nu dragoste. Aia trece prima. Așa i-a spus. Că te îndrăgostești inevitabil de tipul pe care îl iei de bărbat. Doar îl vezi zilnic. Nu ai cum altfel. Și nu contează, oricum. După primul an a înțeles că nu ți-o tragi cu un prieten. Că nu dormi în același pat cu un partener de afaceri. Că amicii nu râd bucuroși când se trezesc și dau unul de altul dimineața în pat. Că să faci sex o dată pe lună pe masa din bucătărie pentru că asta e fantezia tipului, nu înseamnă o familie. Că dacă în timp ce ți-o trage te gândești la lista de cumpărături, ceva nu e în regulă.

Cum ar fi fost dacă l-ar fi iubit? Habar n-avea. Nu a iubit niciodată pe nimeni. La un moment dat a crezut că e lesbiană. S-a dat la Lulu, vânzătoarea de la marochinăria cea mică din piață. Lesbiana cartierului. Când Lulu i-a băgat mâna sub fustă, a început să râdă. I se părea ridicolă toată povestea. Astfel a aflat că nu e lesbiană. Păcat.

De exemplu cuplul întâlnit pe plajă. Precis se iubeau. Dar ei nu se pun. Artiștii sunt o faună aparte. Dacă nu se iubesc, nu stau împreună. De aceea se despart des. Au multe relații. Mulți își petrec viața mai mult singuri decât împreună cu cineva. Pentru că dacă nu se iubesc, nu stau împreună. Cupluri în care unul singur e artist, găsești o puzderie. Stau din interes. Își găsesc un „civil” care le suportă nebunia și trăiesc din iubirea ăluia de parcă i s-ar cuveni. Pe cine dracu să iubească un artist dacă nu tot pe unul ca el?

Când amândoi sunt artiști e evident iubire. Ăștia nu se căsătoresc doar așa, ca să fie în rândul lumii. Ca ea. 36 de ani în rândul lumii. Mai bine îi dădea foc lumii de la început. Măcar știa o treabă. Pe artiști îi recunoști imediat în mulțime. Au privirea fixă și iscoditoare. Uneori pierdută. De parcă se caută pe ei înșiși mereu prin lume. Nostalgia îi acoperă precum o mantie translucidă pictată cu florile de migdal ale lui Van Gogh. Nuanța aceea albastră ciudată din fundal. Așa e nostalgia artiștilor. Multora le ia mințile și în cele din urmă îi ucide. Dar ea e o femeie fericită și tânără. Liberă în sfârșit! Poate face sex cu oricine dacă vrea.

Oamenii întorc capul pe stradă după ea pentru că seamănă cu Catherine Deneuve. Ba o și cheamă Catherine de-adevăratelea. S-a tuns și și-a vopsit părul alb strălucitor dar degeaba. Trăsăturile, vocea și aerul i-au rămas aceleași. La fiecare festival din Cabourg oamenii aleargă după ea să le dea autografe. Ea râde și le arată mâinile urâte. Oamenii se uită la ea uimiți, ca la o nebună, și o lasă în pace. Femeia de pe plajă va scrie precis despre ea. Nici nu știe cum de i-a spus totul, așa, deodată. Despre sexul pe masa din bucătărie, despre plecarea lui, despre cât de fericită e. Ba chiar și despre Lulu, vânzătoarea de la marochinărie. Poate pentru că femeia avea nostalgia aceea pe umerii ei. Și în ochii ei. Și poate pentru că era o femeie iubită. Așa cum ea nu a fost niciodată. Bărbatul ei s-a îndepărtat ca ele două să poată vorbi. Făcea castele de nisip. Un tip înalt, dur și ciudat care făcea castele de nisip pe plajă. Are un accent străin. Precis nu e francez.

Florile de migdal ale lui Van Gogh și fundalul lor albastru. Amândoi aveau nostalgia aceea translucidă în priviri. De fapt i-a povestit femeii pentru că pur și simplu a întrebat-o. Cine e. De unde vine. De ce e fericită. Ce om normal îl întreabă pe altul de ce e fericit? Ciudată femeie! Și la plecare i-a spus: „Rămâi cu bine, Catherine!” S-a uitat la ea cu ochii ăia nostalgici, cu aerul ei de femeie iubită și puternică și i-a spus: „Rămâi cu bine, Catherine!”

I-a privit cum se îndepărtează ținându-se de mână. Precis femeia va scrie despre ea. I-a spus că va scrie. Trebuie neapărat să scrie! Aerul nopții intră prin fereastra deschisă. În sfârșit, Catherine e fericită. E surprinsă și nu știe cum să se poarte cu toată fericirea aceea din ea și din casă. Știe însă că viața ei abia acum începe. Odată cu noul ei început intră, iată, și în povestirea scurtă și neterminată a unei străine pe care a întâlnit-o într-o zi de iunie, pe plajă, în Cabourg.

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.