Cu siguranță am fost în visul cuiva înainte de a începe să ne trăim viețile. Cu siguranță purtăm la rândul nostru în vise și în gânduri oameni care vor trăi după moartea noastră. Nu se știe cum au ajuns acolo și de unde vin. Așa cum nici cei dinaintea noastră, visându-ne, nu știau nimic despre noi. Precum o casă veche ai căror pereți au straturi de var așezate unele peste altele sau precum un palimpsest straniu pare viața multora în anii aceștia. De parcă s-ar fi șters timpurile pe care și le imaginau ca urmând.
Anii scriși de ei în adâncul lor încă dinainte să îi trăiască. În locul acelor ani au apărut timpurile de acum. Anii cei noi așezați peste anii care trebuiau să se întâmple. Nu cred în întâmplare și în coincidență. Există lanțuri invizibile care leagă oamenii unii de alții și întâmplările viitoare ale vieților noastre de cele din trecut. Mici detalii care apar repetitiv în locuri și în momente în care nu te aștepți. Un nasture. Un parfum de iasomie și trandafiri. Un guler din dantelă. O batistă din olandă fină. Lucruri cărora majoritatea nu le dau vreo importanță. Stranietatea lor mă atrage și mă ține aproape, dintotdeauna. Cătunul e acoperit cu zăpadă. Deși ne aflăm în Franța, atmosfera e parcă una din filmele lui Nuri Bilge Ceylan. Anatolia îmi revine obsesiv în minte zilele acestea. Vom ajunge la Isparta, în stepă, prin februarie sau martie, invitați de Emre – colegul și prietenul meu turc din serialul istanbulez la care lucrăm de peste un an – acasă la părinții lui. Abia aștept.
M-am îndrăgostit de stepa Anatoliei de cum am văzut-o. La prima vedere. De ea și de oamenii ei tăcuți, direcți și aparent aspri. Am găsit pe pământurile acelea ceva din adâncul pe care nu mi-l cunoșteam și pe care încă nu mi l-am înțeles pe deplin nici până acum. Acolo mi-am reamintit că există ceva în noi mai mult decât noi înșine. Sinele acela fremătând precum apele Mureșului meu natal în care era să mă înec în copilărie când o furtună apărută fără veste ne-a făcut să intrăm cu barca într-un vârtej iscat din senin în mijlocul râului. Țin minte că am strigat atunci: „Vreau să trăiesc!”. În timp ce strigam priveam norii cei negri. Cerul s-a luminat atunci ca prin minune și furtuna a încetat. Un copil care strigă „Vreau să trăiesc!” am fost. Și am rămas.
Probabil casele din piatră ale cătunului francez îmi aduc aminte de casele săpate în stâncă ale Anatoliei. Sau poate faptul că am revăzut de curând cehovianul „Somn de iarnă” al lui Ceylan. Străzile mici și medievale șerpuiesc pietruite și înghesuite una în alta. Ferestrele caselor sunt luminate. Poți privi din stradă fără să te apropii prea mult. Mulți și-au împodobit pentru Anul Nou pervazurile și apărătorile ferestrelor cu beculețe și tot felul de miniaturi-jucării. Farmacista, de exemplu, și-a pus acasă, în fereastră, un mic patinoar de jucărie. Poți privi minute în șir la patinatorii în miniatură care se învârt pe o muzică de cutie muzicală, luminați de instalația de beculețe de pe marginea patinoarului de jucărie. Ferestrele micului sat burgund adună puținii copii ai locului – majoritatea veniți la bunici de sărbători – în fața caselor. Unii se ridică pe vârfuri, alții își lipesc nasurile de geam, să vadă mai bine ieslele miniaturale de Crăciun așezate prin ferestre sau instalațiile de Anul Nou.
Pe străzile înguste nu e nimeni seara sau dimineața devreme când eu și Onisim pornim de obicei în lungile noastre expediții prin zonă. Frigul, zăpada și sărbătorile de iarnă îi țin pe toți prin case. Flashback-uri, juxtapuneri cinematografice, gânduri disparate. Peste toate, amurgul de iarnă își revarsă în roșu pasional sângele. Seri gigantice învăluite în aerul tare al iernii. Respiri și simți viața mai întreagă și mai puternică decât oricând. Viscolul îți taie obrajii. Peisajul e de neuitat. O uluitoare măreție a iernii a cuprins cătunul cu aer medieval. M-am îndopat cu ciocolată. Ai mei beau câte un păhăruț de aniset cu Gege. „Anis del toro”, cum îi spunea Papa Hem (Hemingway) în „Fiesta”.
Nu suport mirosul anasonului. Fie el în Anis del toro, sambuca lui Cosimo sau raki istanbulez al Bunicului Ozgur. Decât orice băutură cu anason aș prefera mai degrabă – la modul livresc desigur, peste o lună se împlinesc deja 5 ani de când am renunțat la prietenia cu alcoolul, îl consum rar, în cantități foarte reduse și doar dacă e de bună calitate, de asemenea degust din curiozitate orice băutură nouă întâlnesc – cocktail-urile lui Venicika din Moscova-Petușki al lui Erofeev. Amestecuri celebre pentru ingredientele pe care le conțineau: lichid de frână, insecticid, lac sau cremă de ghete. Orice, numai cu miros de anason să nu fie. Mă face să strănut și mă pocnește brusc durerea de cap.
Dacă tot am amintit de Taica Venicika (Erofeev), nu trec mai departe fără a nota scurt câteva dintre cocktailurile descrise de el: Balsamul Canaanului sau Vulpea Brună, Sărutul Tușei Klava. Și câte altele. De exemplu: Spiritul Genevei – cocktail preparat dintr-un parfum numit „Liliacul alb”, loțiune împotriva transpirației excesive a picioarelor, bere Jiguliovskoe și lac industrial; Lacrima Comsomolistei – cocktail dintr-o apă de colonie rusească a anilor de atunci, numită „Apă de pădure”, ojă, elixir pentru dinți, limonadă, toate agitate bine cu o rămurică de caprifoi; Măruntaiele Cățelei – bere Jiguliovskoe, șampon Sadko, lichid de frână, adeziv, spray contra mătreții, insecticid contra insectelor mici. Desigur, Venicika lui Erofeev bea de toate: votcă aromată cu coriandru, vin de Xeres, votcă Stolicinaia, Kubanskaia, Starka sau Russkaia, vin de Porto, bere, vermut, coniac, votcă cu aromă de lămâie, carcalete din bere amestecată cu votcă, votcă cu sunătoare. Trăiască Venicika! Ridic un pahar de șampanie burgundă în cinstea uriașei lui cărți! Pentru mine sfârșitul de an a fost șampanie cu ciocolată. Salut, trăim!
Am ieșit apoi în curte și am lăsat bărbații să își bea alcoolurile. Doar nu intrau în zapoi (n.a.: denumire rusească a unei perioade de dipsomanie, un fel de concediu anual de maxim o săptămână în care rușii beau zi de zi alcool). După ce am trecut razant în revistă cocktail-urile lui Erofeev de care mi-a adus aminte mirosul insuportabil de anason, am privit zăpada. Strălucea. Se lăsase întunericul. Instalațiile de sărbătoare luminau feeric curtea conacului. Prin poarta uriașă din fier forjat se vedeau străzile șerpuind. O umbră venea dinspre capătul străzii. M-am apropiat să o văd mai bine. Când a ajuns în dreptul porții am zărit o femeie cam de vârsta mea. O localnică. Avea o plasă cu portocale. M-a salutat de parcă eram vreo vecină, cineva cunoscut. A râs prietenos și a scos o portocală pe care mi-a întins-o printre barele din fier ale porții. Am luat-o și am mulțumit. Am ieșit în stradă și i-am făcut mult timp semne cu mâna. Înainta greu prin viscolul înserării. Se tot întorcea să îmi răspundă. Nu eram o străină în trecere. Eram acasă în țara aceasta cu oameni care împart portocale necunoscuților seara. Stăteam înăuntrul meu liniștită. Priveam iarna. Un copil care strigă „Vreau să trăiesc!” am fost. Un copil care strigă „Vreau să trăiesc!” voi fi și anul acesta.
Am intrat înapoi în curte. Am ridicat brusc capul și i-am văzut pe ai mei înghesuiți la fereastra înaltă a sufrageriei, curioși să vadă ce fac singură pe afară cu portocala cea uriașă în mână. Apoi am urcat înapoi, în sufrageria puternic luminată. Am pus portocala pe masă, lângă lumânările și decorurile de iarnă. Seara era caldă în interiorul roșu al camerei împodobite sărbătoresc. Muzica era în surdină. Fețele tuturor erau destinse. Onisim mi-a dat o codiță peste umăr. Apoi mi-a sărutat încheietura mâinii în timp ce îi răspundea ceva lui Gege. De parcă eram o prelungire a lui. Gesturi automate. Inconștiente aproape. Am știut atunci, în seara aceea, că aflasem ce am căutat ani la rând. Locul meu în lumea aceasta. Acel acasă pe care l-am privit mereu ca pe ceva străin de mine. Acasă era lângă el. Oriunde pe lumea aceasta dar lângă el. Lângă umărul lui uriaș.
Mi-am adus aminte de maică-sa Nastia care mi-a spus că m-a visat înainte să mă cunoască. Cică m-a visat venind din țara ei natală. O fată cu 2 cozi lungi, privind mereu întrebătoare în jur. Spunea că atunci când m-a văzut m-a recunoscut imediat. Eram fata din visul ei. Eu eram. Mireasa fiului ei. Ne-a spus toate acestea la Moscova, în spital, unde o vizitasem. În timp ce Nastia îmi vorbea priveam insistent spre o portocală uriașă așezată pe măsuța de lângă patul dânsei. Când ne-am întors la spital a doua zi, portocala stătea tot acolo, pe măsuța cea albă de lângă pat. Nastia nu mai era.
În cătunul francez e liniște și e bine. Parcă am fi departe de tot și de toate. Ai mei nu mai beau anis. Au început să decojească portocale și mandarine. Mirosul lor e parfumat. Vesel și cuceritor. De început de drum. Anii trec. Unii vin, alții tocmai au plecat. Trăim și mergem mai departe.
-Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)-
Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 52 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.
Facebook
WhatsApp
TikTok
