PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Liziere

    Ioachim locuiește la liziera unei păduri de la marginea Omskului, în Siberia. E vecinul nostru. Are grijă de mica noastră casă-cabană de vacanță de acolo. Ajungem rar și stăm puțin. Voiam să o vindem dar în ea românca Nastia l-a născut într-o noapte, fără niciun ajutor în afară de bărbatul ei, pe Onisim. Au trăit ierni grele în ea. Casa i-a apărat. Când au plecat la mătușa lui, la Moscova, nu au vândut-o. Era de la sine înțeles că va rămâne pentru totdeauna în familie.

   Ioachim trece în fiecare săptămână să vadă dacă e totul în ordine. Vara stropește cu apă în fața casei. Toamna curăță frunzele căzute. Iarna dă zăpada și din curtea noastră. Îl sunăm cam o dată la 2 luni. De fiecare dată ne spune: „Noi aici suntem bine!” „Noi” înseamnă el, ai lui, și casa noastră de acolo. Uneori seara urc la mansardă și privesc orașul. La început mi se părea o lume străină și rece. Clădiri ce adăposteau oameni care nu vorbeau în limba mea. Nu îi interesa de unde vin. Nu mă cunoșteau. Apoi mi-am dat seama că fac parte din acea lume, locuiesc în una din clădirile ei vechi și pot vorbi câte limbi vreau. Că dacă mă accept pe mine trebuie să o accept și pe ea.

 

  

   Am citit jurnalul lui Chagall. Pictorul scria: „Nici o academie nu mi-ar fi oferit tot ceea ce am învățat în timp ce rătăceam prin Paris, examinam expoziții și muzee, priveam ferestrele.” Mi-l imaginez pe Chagall așa cum se descrie el însuși în autobiografie. În primii lui ani la Paris, în unul din atelierele minuscule de pe lângă abatorul Vaugirard. Lucrând complet dezbrăcat, înconjurat de pânze pentru pictat tăiate din cearceafuri, cămăși de noapte, fețe de masă. La lumina unei lămpi cu kerosen. Fără vreun tablou vândut și fără speranța că ar vinde vreodată vreunul. Înainte de război și-a răspândit lucrările gratis unor oameni din diferite țări. Germania, Olanda, Franța.

   Pentru mine Parisul e un oraș fascinant pe care trebuie să îl privești mereu de la cea mai de sus fereastră a ta ca să îi înțelegi sufletul și să îi auzi bătăile inimii. La marginea dintre mine și oraș, o lizieră. Parisul ca o pădure de acoperișuri. Eu privindu-l de la lizieră. Nu sunt încă a lui cu totul, nu îi sunt însă nici o străină. Iubesc lizierele pădurilor văzute din goana trenului. Dintre toate călătoriile, cele cu trenul sunt mai potrivite pentru scriitori. Truman Capote, Jack London, Guillaume Apollinaire, Thomas Man, Marcel Proust, Colette, Maupassant, Jules Verne, Kipling, toți au iubit trenurile. Au scris în ele și despre ele. Ceva din arta lor, mai mult decât subiectul în sine, le-a fost oferit de lumea trenurilor cu care au călătorit. Îmi plac oamenii din trenuri și felul stângaci în care aproape toți vor să pară mai mult decât sunt. Cei care țin o carte în mână deși nu au chef să citească, vor doar să pară intelectuali deci deasupra „prostimii”. Ăștia îmi par cei mai proști. De obicei îi ocolesc. Cei care încep să își povestească viețile romanțat. Cei pe care îi pocnește foamea de cum se instalează în vagoane.

   Eu și viața mea lăsăm în urmă lizierele pădurilor de dincolo de fereastra vagonului. Liziere ce nu pleacă niciodată niciunde. Mereu m-am gândit la ele ca la niște copii care aleargă după tren scoțând limba și aruncând cu pietre de ciudă că trenul nu îi ia și pe ei. Există coduri nescrise. Ale bunului-simț, ale diverselor grupuri underground, ale pușcăriașilor și interlopilor, ale unor subculturi diverse. Oamenii își dau seama când nu aparții grupului lor după felul în care vorbești, te îmbraci sau îți ascunzi privirea.

   Poți fi, desigur, un om-cameleon, care se integrează imediat oriunde, ca mine. Dar asta poate însemna și că ești oriunde singur. Că nu ești acasă în nicio parte a lumii. Între acceptarea celor din jurul tău și izolarea în propria singurătate există o linie fină și transparentă. O zonă de siguranță. O lizieră. Aceea e zona căreia îi aparțin. Îmi place să locuiesc în acea lizieră ca într-un cort imperial. Iubind oamenii nu am probleme de comunicare în viața de zi cu zi. Am un instinct de copoi ardelenesc, simt imediat oamenii dubioși și pe cei care nu mă simpatizează. Mă retrag automat. Dacă mă înșel nu e nimic. Oricum, suspectându-i, nicio relație bună nu ar putea fi între noi.

   Nu cred în poveștile care spun că marile prietenii încep cu ură și certuri. Nu îmi plac certurile. Întotdeauna rămân în urma lor resturi, amintiri, neliniști. De la liziera mea scrutez cu mâna la ochi trecătorii. Uneori le fac semne, alteori mă ascund.  (Paris, iarna lui 2020…)

 

(Din volumul, în curs de apariție, în anul 2022, O după-amiază cu Miller și Kerouac)

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.