PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Hary Mendel și Mătușa Oyku

„Lumea asta-i închisoare pe viață, zise un mustăcios care-şi făcuse studiile de filosofie la teatrul de păpuși.” – Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba

 

   Nici nu știi când și cum rămâi în amintirile și în poveștile unor oameni pe care i-ai întâlnit întâmplător, înainte de a trece mai departe și de a nu-i mai revedea poate vreodată. Toți îl cunoșteam pe Hary Mendel. Înfățișarea lui lugubră de om obosit de viață și gata să crape, plictisit de el și de oamenii din jurul său, ne era bine cunoscută. Unul dintre acei oameni însetați de nefericire. Îndrăgostiți de-a dreptul de ea. O considera un fel de aură proprie spiritelor înalte și detesta oamenii veseli sau cu aparențe prea echilibrate. Mereu răcnind împotriva a ceva. Mereu pe baricadele unor lupte oarecare, de moment. Legate ori de politică ori de mici sau mari chestiuni sociale controversate, la ordinea zilei. Dădea impresia că viața lui se desfășoară strict după tabloidele zilei. Niciodată înaintând vreun pas spre vreo satisfacție minimă care să îl facă măcar să surâdă. Victimizându-se feroce. Adunând în jurul lui oameni la fel de etern nemulțumiți, precum el. 

Dintotdeauna ura, criticile, ochii dați peste cap, scandalul și imprecațiile la adresa cuiva sau a ceva adună o mulțime de gură-cască zgomotoși în jur.

   Sunt nefericit iar asta îmi înalță spiritul, proștilor! scria pe fiecare gest al lui Hary Mendel. Pe mimică, pe tonul vocii, pe privirea înghețată și pe colțurile gurii mereu descriind acolade disprețuitoare la adresa lumii. Era acolo, în globul lui de cristal, singur și nefericit. Atât era. Un om nefericit. Nimic mai mult. Pășeam pe vârfuri în preajma lui să nu cumva să ne observe și să înceapă să urle la noi. Ne era cumva teamă de el. Ne înspăimânta gândul că am putea deveni într-o zi asemenea lui. Înstărit, boem discret, cititor înverșunat, părea o corabie a deșertului. O cămilă pe Drumul Mătăsii purtându-și – singur și mereu obosit – viața în spate. Parcă fără voia lui.

   Era o zi mohorâtă. Priveam împreună cu Pescarul Ender Marmara prin geamul aburit al unei ceainării de pe faleză când Hary Mendel a intrat scuturându-se de ploaie și tropăind greoi. Vântul cel rece reușise să alunge negura dinaintea zorilor. Prin ușa deschisă a ceainăriei șuierul lui se auzi preț de o secundă până Hary Mendel o închise la loc. Liniștea călduță revenise dar prezența lui Hary Mendel nu bucura pe nimeni. Toți îl știam. Nu ne plăcea. I se spunea Tiranul Hary. Ne-a făcut semn că vine la noi la masă. Și eu și Pescarul Ender ne-am auzit unul pe celălalt cum oftam în gând. Era prea târziu să ne mai ridicăm și să plecăm. Hary Mendel s-a trântit pe scaun apoi s-a uitat fix la mine cu ochii lui reci de pește mort. M-a întrebat brusc într-o limbă română curată și fără vreun accent străin: 

   – Nu ai nevoie de o bucătăreasă la firmă? Ți-o dau pe menajera mea, Oyku. Nu mai am nevoie de ea. Mă enervează. E o loază. A îmbătrânit și vorbește prea mult. Pentru șoferii tăi ar putea însă găti foarte bine. E pricepută. 

   Apoi mi-a tras cu ochiul și s-a aplecat spre mine mult mai mult decât era cazul. Încerca să mă intimideze. Mirosea a rachiuri băute peste noapte prin pavilioane deșucheate și a bărbat fără femeie. Pescarul Ender s-a ridicat brusc. M-am ridicat și eu fără să spun nimic. L-am lăsat acolo privind după noi batjocoritor. Își aluneca privirile scârboase pe mine. Îmi venea să mă întorc și să îi pun masa în cap. Am avut atunci presentimentul foarte clar că îl voi mai întâlni într-o zi. Peste un timp, Mătușa Oyku era angajată la noi la firmă ca bucătăreasă. 

 

*

 

   Mătușa Oyku a trăit în casa lui Hary Mendel 25 de ani. E cu 2 ani mai mare decât mine dar arată mult mai în vârstă. Hary venise din București la Istanbul, pe un vas de croazieră. Cânta la pian. Și-a găsit de muncă într-un restaurant din Bebek. Și-a vândut casa mare din Grădina Icoanei din București și, cu ce economii mai avea, și-a cumpărat la Istanbul o căsuță albă cu curte largă și viță-de-vie acoperind-o generos. În anii aceia, Mătușa Oyku tocmai își pierduse familia – un bărbat pescar și pe fiul lor, Halil, de 5 ani – într-o furtună care izbucnise brusc pe Bosfor. Casa era închiriată. Ea era casnică. Trăiau din banii pe care soțul ei îi câștiga din pescuit. Mătușa Oyku a rămas singură. La mâna destinului. A început să își caute de muncă prin bucătăriile restaurantelor și micilor locante pescărești din cartierele mai înstărite. A bătut toată coasta Istanbulului, de la Kuruçeșme până la Sarıyer. Se gândea că pe acolo oamenii plătesc mai mult și reușește să adune bani de o chirie. 

   Proprietarul a dat-o afară. Dormea pe la rude, câte o zi. Se muta de la unul la altul. Nu o dădeau afară dar femeii îi era rușine să stea prea mult pe capul lor. Găsise un depozit în care și-a îngrămădit lucrurile din casă. În fundul curții paznicului de la far. Mai dormea uneori și pe acolo dar îi era rușine să nu o prindă paznicul. În cele din urmă o verișoară a ei i-a găsit o slujbă de bucătăreasă la restaurantul în care cânta Hary Mendel. Hary s-a uitat lung la ea. A întrebat-o ce e cu viața ei. A învârtit-o de 2 ori. Se uita la ea ca la un obiect de consignație înainte să îl cumpere. Când a aflat că nu mai are pe nimeni și nimic, i-a spus că poate locui la el ca menajeră. Îi dă o cameră în pod și bucătăria și curățenia întregii case pe mână. Va avea cazare gratis și mâncarea asigurată. Bani nu îi dă. Îi cumpără de 2 ori pe an haine de iarnă și de vară din piață sau de la second-hand. Îi ajunge. Nu mai trebuie să muncească niciunde. Nu se va da la ea pentru că îi plac femeile bine făcute. Să simți ceva când le bagi mâna între picioare. Ea părea schiloadă. 

   Ești mult prea slabă pentru sex dar bună pentru măturat și stat la bucătărie, hărâi Hary Mendel privind-o dezgustat. Femeia a acceptat. Hary Mendel era ursuz, batjocoritor și vulgar dar nu era nici violent și nici nu se dădea la ea. Nu era nici bețiv, nici nebun. Doar un străin cu obiceiuri stranii și comportament nepoliticos. Și oricum era mai tot timpul plecat de acasă. Se va descurca. Și dacă nu, va pleca. Doar nu o poate ține cu forța. Au trecut anii. În casa lui Hary Mendel era liniște mereu. O liniște grea. De mormânt. Mătușa Oyku a îmbătrânit singură și înainte de vreme. Fără familie și prieteni. Fără râsete și cadouri de sărbători. Fără oameni care să o caute sau pe care să îi viziteze. La 30 de ani arăta deja de 50. 

   Devenise una dintre acele mătuși de care sunt pline mahalalele istanbuleze. Nici nu le remarci când trec pe lângă tine. Fiecare dintre ele pare Mătușa Universală. Deformate și neîngrijite. Prea puțin citite spre deloc. Privind zilnic la seriale turcești care descriu lumi în care ele nu vor intra niciodată, în timp ce sparg munți de semințe în fiecare seară sau cojesc fructe pe care le mănâncă mecanic. Mirosind deseori tare neplăcut a ceapă și a pastă de roșii prăjită. Cu mâini butucănoase și fundul mare, revărsându-se pe străzile Istanbulului care le privește îngăduitor, ca pe niște fiice. 

Mătușa Oyku s-a îngrășat și s-a urâțit. Oricum nu a fost niciodată o femeie frumoasă, și-a spus nepăsătoare. Nu se mai uita în oglindă. Dacă se vedea uneori întâmplător în ea, i se părea că e un om străin și suferind acolo. Întorcea privirea în grabă. Fața i s-a acoperit de o rețea de riduri. Părul i-a căzut aproape tot. Doar mâinile i-au rămas mici, zbătându-se parcă mereu în căutarea unui spațiu în care să respire. Și le frământa mereu a îngrijorare. Odată intrată în casa lui Hary Mendel, rudele din fostul ei cartier, din zona anatoliană a Istanbulului, i-au întors spatele de parcă ar fi fost ciumată. O suspectau că ar fi avut o relație cu bărbatul care nu doar că era mai tânăr decât ea dar nici măcar nu era musulman. Un ghiaur venit de departe. Mătușa Oyku a încercat la început să îi viziteze și să le explice dar nu i-au deschis ușa. I-a sunat dar i-au spus scurt să nu îi mai deranjeze și i-au închis telefonul. Odată cu vârsta a început să vorbească singură prin casă. Vorbea cu oalele din bucătărie. Cu fața de masă. Certa ibricul de cafea că se ascunde. 

   – Ah, te găsesc eu imediat și să vezi atunci ce am să îți fac!

   Vorbea cu nasturii din cutia de tablă și cu degetarul. Făcea plăcinte și se enerva pe sucitor că e prea mare pentru mâinile ei din ce în ce mai neajutorate. Mica gospodărie cu obiectele ei îi ținea loc de familie și de prieteni. Cu Hary Mendel vorbea rar și doar strictul necesar. Acesta o concedia scurt, de obicei, când femeia încerca să i se adreseze fără să fie întrebată. Ridica 2 degete în sus și descria rapid un semicerc. Îi spunea astfel să plece. De obicei voia să îl întrebe ce să îi gătească a doua zi.  Când gătea ceva ce lui Hary nu îi plăcea o obliga să renunțe să mănânce în ziua aceea. Niciodată în cei 25 de ani cât au stat împreună nu au mâncat la aceeași masă. Nu și-au sărbătorit zilele de naștere împreună. Nu s-au felicit de Anul Nou. 

   Hary Mendel nu discuta cu inculții. El avea biblioteci citite, călătorise, văzuse lumea, era un domn. Mătușa Oyku era o proastă analfabetă și atât. Locul ei era la bucătărie. Când aducea femei în casă o dădea afară. Nu o lăsa nici măcar în cămara ei din pod să stea. De multe ori a stat iarna peste noapte în curte așteptând să i se spună să intre în casă. Vecinii o mai ajutau pe ascuns, ca să nu vadă Hary Tiranul. Era interzis ca Mătușa Oyku să primească musafiri în casa lui. Oricum nu venea nimeni dintre rudele și fostele ei prietene. Au renunțat toți să îi mai vorbească. Cu timpul Hary Mendel a devenit tot mai zgârcit și mai aspru. Îi interzicea să mănânce din mâncarea gătită pentru el. Avea dreptul doar la o farfurie de mâncare pe zi. În schimb avea pâine la discreție. Ar trebui să îi sărute mâinile, dacă nu ar ajuta-o ar rămâne pe străzi. Nici măcar nu îi cere bani de chirie. Nu o interesa sărbătorile ei religioase. El e ateu iar casa e a lui. Dacă nu îi convine, poate să dispară. Îi pretindea să i se adreseze cu Hary Bey. Vecinii râdeau de el și de pretențiile lui și le era milă de biata Mătușă Oyku. Au încercat să intre în vorbă cu ea dar femeia se ferea. Dacă Hary Bey o prindea vorbind cu cineva pe stradă o pedepsea. De multe ori vecinii au încercat să îl convingă să se poarte mai omenos cu femeia. Îi gonea de la poartă pe toți. 

   Hary Mendel a rămas singur. Mai aducea dizeuze de la Pavilion dar din ce în ce mai rar. Odată cu anii se scofâlcise și arăta hidos. Rămăsese impotent și acru. Femeile îl priveau cu scârbă și îl refuzau. Devenise vulgar în limbaj și libidinos. Prin cartier bărbații se gândeau serios să îl ia la bătaie. Își lipea privirile apoase și perverse de trupurile tuturor femeilor care treceau pe lângă el.

Într-o dimineață friguroasă, în timp ce ieșea din casă, Lola, dizeuza de la Pavilionul Laleaua, dând peste Mătușa Oyku în curte, s-a oprit să o întrebe dacă are o relație cu Hary Impotentul. Mătușa Oyku s-a înroșit și a luat-o la fugă pe străduța în pantă. Ștoarfa de Lola râdea răgușit în urma ei fluturând din genele false. 

   Duminica Mătușa Oyku mergea să privească oamenii de pe o băncuță de lângă Moscheea Albastră. Privea mai ales familiile cu copii. Își imaginea cum ar fi arătat Halil al ei acum dacă taică-su nu l-ar fi luat în anul acela cu el pe barcă ca să îi arate Bosforul. Nu era supărată pe Bosfor, deși îi luase bărbatul și copilul. Ba chiar îl iubea. Cine îl privește odată nu poate să nu îl iubească. Se simțea a lui. Acasă. I-ar fi vorbit cu voce tare dar îi era rușine de oamenii din jur. Prin cartier îi plăcea mai ales în lunile de primăvară când se uita din curte la copiii care se dădeau pe bicicletă pe străduța în pantă. Îi era tare drag de ei. De parcă erau ai ei. Ieșea la poartă și le dădea plăcinte cu brânză sau câte un măr. Pe malul Bosforului l-a cunoscut pe Pescarul Ender care îi aducea uneori smochine din smochinul lui cel povestitor, din curte. Voi scrie într-o zi cu siguranță despre smochinul povestitor din curtea Pescarului Ender. Pescarul s-a împrietenit cu femeia. Ba chiar a invitat-o odată la masă cu noi și am ascultat împreună, la gramofonul lui din sufrageria cu samovare, plăcile fabuloase din care vocea Feridei, cântăreața străveche, se ridica în spirale mângâietoare. Am văzut-o pe Mătușa Oyku plângând la auzul melodiilor Feridei și am înțeles încă o dată că lumea asta poate fi tare aspră uneori cu oamenii ei cei mai buni. 

   Că te naști bun dar și mai bun devii când nu te lași înrăit nici de oameni, nici de singurătate, nici de sărăcie, de boli sau de alte necazuri. Că omul bun e cel care mai bine tace decât să spună ceva rău despre alții. Mai bine trece ușurel mai departe. În liniște. Rușinoasă, blândă, abia știind să scrie, fără să fii citit vreo carte la viața ei, Mătușa Oyku a devenit o parte din familia mea istanbuleză pe care eu mi-am ales-o. Are acum o cameră mică lângă prăvălioara uncheșului Ahmed, vânzătorul de gazoz și cronțănele, din parcul nostru de tiruri istanbulez. Ne gătește tuturor masa de amiază. Nouă și celor înfometați care trec prin cartierul unde avem firma. Un obicei al locului e să primești la masa ta săracii și călătorii înfometați care nu au bani de mâncare. Un mic semn la poartă arată care sunt locurile în care cei înfometați și săraci se pot ospăta fără să plătească. Azi Mătușa Oyku gătește cu mâinile ei pricepute mâncăruri nemaipomenite pentru toți. Vorbește liniștită cu oalele ei din bucătăria uriașă a firmei. Ne pune pe toți la punct și ne dă indicații. Suntem toți armata Mătușii Oyku.

   S-a împrietenit cu Ali Zbârlitul – gavroșul firmei noastre istanbuleze și unul dintre cei mai buni prieteni ai mei din lumea acesta. Merge cu el să cumpere alimente, în fiecare săptămână. Îl păzește bicicleta când Ali Zbârlitul e la treabă prin oraș. E cea mai bună prietenă a familiilor băieților mei de la firmă. Face torturi pentru zilele de naștere, prăjituri și tot felul de bunătăți tradiționale turcești. Își țin sărbătorile religioase împreună. Vara întind mese mari în parcare, cântă și dansează sărbătorindu-și întâmplările mai mari din viață: nașteri, morți, căsătorii, oamenii care pleacă și oamenii nou-veniți. Are grijă de copiii familiilor când părinții au vizite de făcut sau pleacă pe undeva. Pe bani, desigur. Are un salariu iar orice muncă în plus e plătită. Nu plătește chirie și nu va fi niciodată dată afară din mica ei cameră cu o bucătărie cât o cutie de chibrituri și baie roz. Băieții mei au grijă să nu îi lipsească nimic. Nu din milă, ci pentru că suntem o familie.  S-a obișnuit foarte greu cu mine. La început îi era frică de mine deși am încercat să mă apropii de ea de foarte multe ori. Era obișnuită cu apucăturile tiranului de Hary Mendel. Cică să nu vorbești în fața stăpânului. Deschizi gura doar dacă te întreabă ceva. Mă considera o stăpână și de aceea mă simțeam insultată și neștiutoare în ale apropierii de oameni. Mi-a trebuit multă răbdare cu ea. Am încercat să nu o tulbur și am așteptat în tăcere. 

   I-a trebuit cam 1 an să îmi spună Gul Hanîm. Până atunci nu vorbea cu mine deloc. Punea ochii în pământ și aștepta să îi spun eu ce vreau sau să o întreb. Răspundea monosilabic. Nu avea încredere în mine. Fugea speriată dacă mă vedea apărând de pe undeva. Când Kemal i-a spus că eu cred că nu mă place pentru că sunt străină și nu sunt musulmană, s-a uitat îngrozită la el și a venit în fugă la mine în birou. Îi fusese de fapt frică să nu o dau afară. S-a purtat așa cum a învățat-o Hary Bey să se poarte cu un stăpân. Mai ales că a auzit că veneam și eu din București. Era sigură că toți oamenii din București sunt la fel ca Hary Tiranul. Prima dată am crezut că exagerează. Dar nu. Femeia era pur și simplu convinsă că oamenii din București sunt niște tirani. Că așa era obiceiul nostru să ne purtăm cu oamenii. Degeaba i-a spus Kemal care a avut firmă la București și că nu e adevărat. Dacă nu e adevărat de ce ai dat faliment? L-a întrebat Mătușa Oyku. Și de ce te-ai întors când evident ai plecat să îți faci un rost pe acolo?

   În seara aceea m-am dus acasă la Hary Mendel și m-am luat de el. Am intrat în curte și am bătut tare la ușă. Am venit să îți fac praf liniștea, scârbosule! i-am spus. A ieșit după mine înjurându-mă. I-am făcut un scandal în curte de i s-au adunat toți vecinii. I-am vorbit în românește, pe limba noastră, ca să înțeleagă. L-am făcut însă dobitoc înfumurat, tiran și animal care insultă și batjocorește femeile, în turcă. Ca să înțeleagă toți vecinii lui. Tot în turcă i-am spus și că face Bucureștiul de rușine. I-am spus că dacă mai angajează vreo menajeră și se poartă la fel cu ea,mă întorc și îi sparg toate geamurile și îl bat de îi sună apa în cap, cât e el de român de-al meu. Și că va rămâne mereu în ochii mei și ai vecinilor lui un neom și un tiran. Că va da socoteală odată și odată pentru toți anii în care și-a bătut joc de Mătușa Oyku. Pentru lacrimile ei și pentru umilințele la care a supus-o. Pentru zilele în care îi interzicea să mănânce, să vorbească sau să iasă din casă. 

   Ai mei – după ce au încercat inutil să mă convingă să nu mă duc la ușa lui Hary Mendel au hotărât să vină și ei – se uitau din mașină privind curioși ce se întâmplă. Gata să mă ia cu forța de acolo în cazul în care săream pe Hary Mendel să îl bat. Sau dacă el sărea la mine. Mătușa Oyku, de pe bancheta din spate a mașinii privea cu ochi strălucitori toată scena. Nu îi venea să creadă. Pentru prima dată în lumea aceasta, cineva îi lua apărarea așa, de parcă ar fi fost din familie. Vecinii s-au strâns în fața porții și ei, revoltați de cum s-a purtat cu biata femeie. M-au înconjurat bucuroși. Le-am spus că sunt de la București și să nu creadă cumva, la fel ca Mătușa Oyku, că toți pe acolo seamănă cu tâmpitul de Hary Mendel. M-a pocnit un fel de patriotism deșuchiat. Mai aveam puțin și cântam imnul. Onisim și Grig râdeau în cascade uriașe, în mașină, așteptând curioși să vadă cum termin vizita. Hary Mendel s-a făcut mic și negru de ciudă. Apoi a intrat în casa aia a lui unde trăiește mai departe singur, convins fiind că e cel mai inteligent om de pe pământ iar restul sunt doar niște loaze proaste. Nici acum nu înțelege de ce oamenii spun că s-a purtat rău cu Mătușa Oyku. A adunat-o de pe stradă și i-a dat un acoperiș deasupra capului. Doar nu era să îi facă ea regulile în casa lui. Nu avea pe nimeni. O femeie fără căpătâi. 

   Uite că astăzi Mătușa Oyku nu mai e singură. Mă are pe mine iar eu sunt de o blândețe și drăgălășenie exasperantă până mă enervez. Foarte rar și foarte greu. Odată ce mă enervez însă, nu mă mai pot opri. De aceea evit orice discuție în contradictoriu. Tac și aștept să dau pe dinafară. Mă reped atunci precum o panteră. Ai mei deja mă știu pe de rost. Odată am sărit la un neonazist prin Marais, altădată la un dobitoc ce bătea un cal prin Anatolia. De obicei mă scoate Onisim pe sus din asemenea ”lupte” când mă apucă. Mă ia pe sus dar nu mă calmez până nu dau din picioare și nu bumbăcesc sacul lui de box sau tot ce prind. Furii de om calm în mai tot timpul vieții lui. Și de copil bătut din plin în copilărie, până la sânge și febră. Așa ceva lasă urme pe viață.

   Acum câteva luni, un om de pe strada lui Hary Mendel i-a povestit unui șofer de-al meu că prin cartier oamenii îmi spun ”Doamna Gul/Trandafir, cea care l-a bătut pe Hary Tiranul”. Am cică pe acolo o aură de eroină de seriale turcești. Le și văd pe mătușile străzii spărgând semințe în timp ce povestesc exagerat despre mine. Înainte de toate însă, îmi spun ”Doamna cea adevărată de la București” iar asta mă face fericită. Până la mine, tiranul de Hary Mendel reprezenta Bucureștiul în cartierul lor. Epoca lui se pare că s-a încheiat. Am zâmbit. E straniu să vezi cum rămâi în amintirea și în istoria unei străzi de oameni pe care nici măcar nu știi cum îi cheamă. 

 

                                                                                          -Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)- 

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 52 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.