PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Doamna Matilda și Astrid citind în camera dinspre stradă

   Iedera se cățărase pe zidurile casei Doamnei Matilda și încerca să vadă prin geam interiorul bătrânesc. Privea lung spre pendulul care bătea ore vechi și spre fotoliile de catifea violet, deformate de timp. Aici nu mai trăiește de mult nimeni! își spuse. Ordinea era aceeași mereu. Locul obiectelor neschimbat. Nici urmă însă de praf pe mobilierul bătrânicios. Iedera se înșela. Doamna Matilda apărea în camera dinspre stradă odată cu înserarea. În amurg era de fiecare dată acolo. Atunci însă iedera era adormită deja. Nu o vedea. 

   Prin somnul iederii apăreau umbre în fiecare noapte dar nu le dădea importanță. Cucerise doar peretele dinspre stradă. Casa avea însă camere numeroase și înalte. Se înșirau una după alta, ca într-un tunel în care timpul nu avea însemnătate, început, și sfârșit. Urcau apoi spre etaj, în cadență. Camerele aveau uși încadrate de un arc armonios înspre tavan. Uși pastelate prin care Doamna Matilda trecea ducându-și zilele spre apus și nopțile către răsărit. Când primele umbre ale serii ajungeau la ea, femeia intra în camera dinspre stradă și aprindea veioza cu abajur verde, așezată pe măsuța de lângă fotoliu. Își punea ochelarii cu rame metalice argintii și începea să citească. Scrisorile erau mereu aceleași. Doar cărțile se schimbau uneori. Părul argintiu al Doamnei Matilda avea ape violet. În lumina verde a veiozei, dacă iedera nu ar fi dormit și s-ar fi ridicat în vârfurile picioarelor să vadă mai bine, ar fi putut observa cum părul Doamnei Matilda căpăta nuanțe fascinante. 

   Ochii ei aveau pupile negre, de foc. Păstrau o undă vagă din strabismul specific privirii femeilor frumoase. Acea nevinovăție crudă și aparentă care ascunde patimi tenebroase și subterane labirintice ale timidității. Timiditatea femeilor, cea care dintotdeauna atrage bărbații precum lămpile înserării, fluturii repede trecători. Un parfum suav și floral. Adolescentin. Era dintotdeauna al ei și nu avea de gând să plece. Doamna Matilda părea fără vârstă. Gesturi timide. Nesigure. Un musafir în propria-i casă. 

 

   Bărbatul ținea trupul femeii în brațe de parcă ar fi fost parte din trupul său. O prelungire a mâinii drepte, a umărului, a claviculei. Femeia se gândea la amazoanele Pontului Euxin conduse de Antiope. Îi traversaseră peste noapte visul. Femei-amazoane cu sânul stâng tăiat. Deși îl avea, întreg și sidefiu, simțea că bărbatul care o ținea în brațe i-l luase cu totul. De parcă i-ar fi aparținut dintotdeauna. Parcă toată partea ei stângă o părăsise și devenise a bărbatului. Un viscol năprasnic spulberase zăpezile peste noapte, în vis, la nord de Pontul Euxin. Amazoanele se culcau cu bărbați doar o dată pe an. Pentru a-și păstra trupul întreg probabil. Bărbatul îți fură trupul și rămâi fără contur. Flanezi aiurea prin viață. 

   Cine ești tu când rămâi fără trup, femeie? își spuse Astrid. Pupilele ei cu o urmă de strabism abia perceptibil se dilatară. Timpul era ascuns în parfumul ei adolescentin. Crinii albi ai verii, cu tulpinile lor lungi, spărgeau parchetul, izbucneau în arteziene parfumate și grele în mijlocul încăperii. Iasomia marocană decorând mobila cu urme de cer albastru de Marrakech. Din rotocoalele notei parfumate de iasomie marocană se auzeau tobele bătând cadențat ritmuri berbere. Apăreau fakiri care la lumina lămpilor cu gaz ungeau pereții cu umbre. Roșul Marrakechului invada camera. 

   Albastrul de cobalt al grădinilor Majorelle își arunca năvodul peste trupurile celor doi. Caftane purpurii. Caftane verzi. Caftane roz. Unduiau prin aerul încăperii. Aruncau eșarfe parfumate înspre tavan. Eșarfele planau apoi prin încăpere la întâmplare. Medinele orașelor de la Atlantic se arcuiau în zborul eșarfelor. Riaduri vechi prin care locuiau oameni tăcuți, veseli, zgomotoși, triști, darnici, trecători. Oameni adiindu-și viețile printre culorile Marocului, sub parfumul amețitor al iasomiei marocane. Brățări colorate sau alb argintii cu intarsii ciudate. O lume întreagă, exotică și fără astâmpăr, într-o cameră cu fotolii violet și veioze mici cu abajururi verzi. 

 

   

   Și de la verdele abajururilor la verdele de vetiver. Aroma lui liniștitoare, temperamentală și    lemnoasă. Prin ierburile înalte treceau amazoanele de la nordul Pontului Euxin. Iarna lor se transformase în vară înaltă cu parfum de vetiver. Apoi ambra. Tămâie, smirnă, tonka, vanilie. Încălzind și cele mai reci suflete și zile. Înveselind razele jucăușe care intrau prin fereastra deschisă. O cameră verde. O cameră albastru-cobalt. O cameră violet. O cameră tânără. O cameră bătrână. O cameră fără vârstă. Apoi Astrid se ridică din pat și se cuibări în fotoliul violet. Deschise cartea de pe măsuță și citi: „Casa avea însă camere înalte și numeroase. Se înșirau una după alta, ca într-un tunel în care timpul nu avea însemnătate. Camerele aveau uși încadrate de un arc armonios înspre tavan.” 

   – Ia uite, iubitule, în cartea asta apare o casă ca a noastră! Strigă Astrid. 

   Bărbatul începu să râdă. Se făcuse dimineață. Venise timpul ca femeia lui să își scrie micile însemnări zilnice. Spre seară le va reciti. Îi place să intre în dormitorul ăsta dinspre stradă la amurg și să citească tot ce a scris dimineața la prima oră. Bărbatul se ridică, înalt și puternic, cu gesturi scurte și repezi, din pat, și se îndreptă către fereastră. Se aplecă peste pervaz. 

   – Iedera asta va acoperi toată casa până la urmă. Spuse el. Apoi ieși din cameră și intră în bucătărie unde se apucă să îi facă femeii, paharul cu suc de rodii pe care ea îl bea în fiecare dimineață. 

 

   Doi ochi își alunecă privirea chiar acum peste cuvintele acestei însemnări. Sunt ochii tăi, Cititorule. Știu că ești aici. Te văd, te simt, ție îți scriu. Sper că vei ieși din rândurile acestea cu imaginea unei cărți pline cu arome de crini albi, ambră și iasomie marocană. Cu umbre și linii închipuind oameni care trăiesc în lumea aceasta uriașă. Cu femei și bărbați care desfac lumea și o refac la loc într-o secundă. O carte cu odăi care dau una în alta. Fii iedera care se cațără pe zidurile acestei cărți! Privește spre personajele Autoarei și nu uita: oricând poți deveni și tu unul dintre ele.

 

(Din volumul „O după-amiază cu Miller și Kerouac” … Cartea va apărea în 2022, la o editură din București)

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.

Distribuie:

Locuri de munca difamcom

novarealex1.jpg Valeriana

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro