PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Doamna Ingrid și bărbații

„Eva, străina, duşmana neîmpăcată şi veşnică, împrăştietoare de ispită şi de moarte. Privirea ei liniştită, aplecându-se asupra colţului nostru, avu o scăpărare aspră ciocnindu-se de a lui Paşadia.” – Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche

 

   Doamna Ingrid e aproape bătrână. Are vârsta aceea incertă care deși te apropie de moarte, te ține suspendat încă în auriul unei tinereți pe care o urmărești volatilizându-se în ample falduri de ceață. Face parte dintre femeile care au iubit mult fără a considera drept risipire obiceiul acesta. Încă de când a ieșit în lume ca femeie a fost mai mereu însoțită de măcar un singur bărbat îndrăgostit de ea. A avut mari iubiri, nenumărate aventuri, multe căsătorii. A traversat diferite perioade marcate de bărbați potrivite lor.

   Mulți ani a avut predilecție pentru aventuri cu bărbați pe care îi considera inferiori ei. Îi plăcea să îi observe cu atenție. Îi lăsa să se desfășoare în voie. Deveneau mitocani, total dezinhibați, siguri pe cucerirea lor. Apoi, când nu se așteptau, trecea mai departe fără să mai privească vreodată peste umăr. Pe unii i-a iubit. Pe foarte puțini. Cei câțiva pe care i-a iubit înainte de soțul ei de acum, au murit. Uneori se gândește la ea ca la o floare carnivoră și tace. A avut bărbați exotici, pătimași, cu ochi de noapte scânteietori și gesturi teatrale, melodramatice. Intelectuali timizi și complexați. Artiști pentru care viața, iubirea și moartea sunt doar un pretext pentru încă o creație generoasă. Bețivi, asceți, filozofi, cântăreți, pictori, scriitori și actori. Golani și bărbați cu vieți așezate și cuminți.

   A avut însă și aventuri cu mojici și mici prostituați care făceau cercuri în jurul ei pentru interese obscure. Timpul trecea mai ușor în compania lor. Singurătatea îi era lăsată în pace. Era tot ce își dorea. Nimic serios, fără implicații de drum lung. Când mergi la curve nu te superi niciodată pe ele. Ba chiar le respecți. Doamna Ingrid nu se supăra niciodată pe bărbații de bar, de pahar. Mici gândăcei care se considerau afemeiați și răpitori. Îi era milă de ei. O sfârșeau întotdeauna prost. Bolnavi, singuri, în sărăcie. Nicio femeie normală nu acceptă să stea prea mult lângă ei. De fapt admira bărbații. O delecta să îi observe. Descoperea inocență chiar și în cei mai duri vagabonzi. Un bărbat care iubește e o explozie de senzații, esență umană și eternitate. Precum macramé-urile păstrate în valize vechi pe dulapurile baroce, amintirea foștilor bărbați ai Doamnei Ingrid îngălbenea odată cu trecerea anilor și începea să miroasă a levănțică uscată sau a tutun fin uitat în cutia de tablă cu matelot olandez desenat pe ea. O lume apusă pe care bărbații altor femei o vor face să trăiască mai departe.

   Doamna Ingrid nici măcar nu își mai amintea numele sau chipurile exacte ale unora dintre bărbații ei trecuți. Dumnezeu i-a oferit un om pe măsura ei, pentru ultimii ani. A cunoscut însă și destui dobitoci până la el. Nu a avut probleme de violență conjugală. Când a simțit că alunecă pe o gheață subțire a plecat fără să mai dea vreun semn. Unii ar spune că a fugit. Ea spune doar că dacă închide ușa când pleacă, o și încuie. E mai sigur. Poți rămâne prietenă cu un bărbat pe care l-ai părăsit doar dacă îl mai iubești încă. Acceptă să îți rămână prieten doar dacă nu te-a iubit sau încă te mai iubește. Restul e fum, ceață și praf. I s-a întâmplat odată să fie asediată de cadourile unui tip cu care avusese o aventură scurtă, de pahar. Omul se simțea vinovat. Avea și oareșce tabieturi de creștin habotnic. Probabil din cauza asta intrase în remușcare și nu mai putea ieși din ea. Îi rămăsese prizonier. O credea cam proastă, ușor dezaxată. Se purtase ca un mitocan. Nu își plătea niciodată partea la restaurant. Ajunsese chiar – în perioada în care croșetau împreună la aventura lor plină de noduri și spărturi – să comande ce își dorea de mâncare și de băut fără să aibă vreun leu în buzunar. Era sigur că Doamna Ingrid îi va plăti consumația. Nu era proastă. Îi era indiferent. Doar nu îl lua de bărbat. Avea unul acasă, în perioada aceea. O căsătorie de conveniență cu un străin care avea nevoie de viză de ședere. Fără obligații și fără viață conjugală. Aceeași casă, vieți diferite. Ani de zile doar prieteni. Tovarăși de drum. De fapt omul cu cadourile îi fusese mereu antipatic. Era complet needucat. Agramat. Genul care pleoscăie când mănâncă și își petrece limba peste dinți. Se lăuda că nu are facultate ci școala vieții. De fapt nu i se întâmplaseră prea multe dar credea că dă bine. Experiența care vindecă frustrarea. Cică. Astfel de tipi prezintă deosebitul avantaj că nu te bat la cap după ce rupi legătura cu ei.

   Toți suntem eroii propriilor vieți. Bietul om încerca să își renoveze fațada de mic profitor, făcându-i Doamnei Ingrid diverse cadouri după ce l-a părăsit. Doamna Ingrid le accepta oferindu-le altora mai departe. În cele din urmă a rupt orice legătură cu el. Nu îl iubise niciodată. Omul mai avea și o soție nouă și geloasă care o tot bătea la cap cu vorbe prietenești exagerate și evident false iar el îi era, ca întotdeauna, antipatic. De fiecare dată când a iubit, Doamna Ingrid a descoperit în amanții ei fragmente din imaginea unui bărbat pe măsura ei pe care știa că îl va întâlni într-o zi. O linie, un contur. Un rictus, o grimasă. Linia fermă a bărbiei. Parfumul. Colțul privirii. Știa exact cum va fi adevăratul ei bărbat. Știa că îl va întâlni într-o zi și nu va mai pleca de lângă el.

   L-a întâlnit târziu dar nu i-a fost dat să trăiască fără să îl descopere. Doamna Ingrid e fericită. Știe că nu toți care se pot iubi până la sfârșit se și întâlnesc pe lumea aceasta. Există și bărbați pe care nu i-a avut niciodată dar i-a iubit tocmai de aceea. Ciudat cum, odată cu vremea, îți revin în minte mai degrabă bărbații pe care nu i-ai avut decât cei cărora le-ai traversat întâmplător viața. Doamna Ingrid își poartă faldurile rochiei lungi de casă, din catifea roșie, prin globul ei de sticlă. Turbanul cu fir auriu își varsă steluțele în irizări jucăușe pe pereții lui transparenți. Precum chihlimbarul – ambra galbenă – care păstrează milioane de ani în corpul lui fosile bine conservate și ușor de observat, tot astfel Doamna Ingrid păstrează în interiorul ei imaginea unor bărbați pe care nu i-a avut niciodată pentru că trenurile lor circulau pe linii diferite. Plecau spre destinații opuse celei în care ea călătorea. „Un bărbat avut și lăsat în urmă e lesne de uitat, unul pe care nu l-ai putut avea, oh, quelle tristesse!” își spune Doamna Ingrid. În acest timp o pasăre își ia zborul de la fereastră. Pasărea mută și albă a tinereții Doamnei Ingrid.

 

(Din volumul în devenire „Portrete”…)

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.