PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Cristina sau parcă Mihaela sau poate Ioana din București

Nu îmi aduceam aminte niciodată din prima, numele ei. Mă gândeam la ea ca la o Cristina sau parcă Mihaela sau poate o Ioana. Știam că era o scriitoare de prin București. Poetă parcă. Habar n-aveam. Nu citisem nimic scris de ea dar știam că e scriitoare. O întâlneam întâmplător pe la tot felul de sindrofii literare. Mi-o aduc aminte cum trecea la pas, fără grabă, pe bulevardul Magheru al unui București care nu va mai fi niciodată pentru mine la fel precum cel de atunci. Sub cerul roz al iernilor bucureștene sau înotând precum 2 peștișori roșii într-un acvariu, primăvara. Libere și bucuroase de parcă noi două am fi înflorit toți copacii orașului.

Toamna bogată în lumini și penumbre care se fugăreau pe clădiri în linii șerpuitoare ne găsea și ea, de asemenea, pe bulevard, tresărind prietenos una la vederea celeilalte. Mică, rotundă, cu un coc firav strâns la spate. Păr gri. Nevopsit. Ochii pierduți în rotundul unei fețe precum o minge mică și tristă. Ne intersectam pe bulevardul cu zgomot asurzitor și dădeam din cap surâzând. O jumătate de salut. Se bucura mereu când îi ieșeam în cale. O vedeam de departe ridicându-și colțurile gurii în zâmbetul care urma să vină spre mine. Vara îmi plăcea însă cel mai mult și mai mult să o întâlnesc. Vara eram numai noi pe trotuarul bulevardului. Singurătatea mea bucureșteană avea vara o anume strălucire de aur și parfum sepia coborând în valuri cu irizări amețitoare. Orașul mirosea a gunoaie dar mie mi se părea cel mai frumos oraș din lume.

Îmi iubeam singurătatea aceea pe care o duceam cu mine prin tramvaiele goale de la orele amiezii. Prin colțurile umbroase de la Universitate.Prin Pasajul Englez. Prin Lipscani, Curtea-Veche. Prin Cișmigiul pe care îl iubeam de parcă el m-ar fi născut și m-ar fi oferit cadou lumii celei mari. Chiar și acum, când mă gândesc la țara în care m-am născut, îmi apar în gând mai întâi Sighișoara apoi Cișmigiul. Eram stăpâna orașului. Anotimpurile toate erau ale mele înainte de a fi ale lui. Făceam un semn larg și castanii dădeau în floare. Mișcam din nas și la Șosea începeau să treacă la trap cai înspumați care duceau în trăsuri oameni ce locuiau în case cândva semețe, ajunse, în cele din urmă, niște ruine.

De altfel multe clădiri erau în ruină prin București. Zidurile scorojite tușeau bolnăvicios iar de gât aveau atârnate tăblițe albe pe care litere roșiatice țopăiau cântând în cor: ”Atenție cade tencuiala!”.

Nimic nu putea să mă oprească însă din drumurile mele. Flanam în voie ceasuri întregi. Magheru însă rămânea alături de Cișmigiu, cea mai mare iubire a mea din tot orașul.Țin minte totul cu o precizie uluitoare. Era în amurg când, prin 1982, alături de tatăl meu, vedeam pentru prima dată Bucureștiul. Ploua. Ochii mei priveau visători la clădirile de pe Magheru care mi se păreau uriașe. Nu mai văzusem ceva atât de înalt și mi se părea că am intrat într-o lume cu oameni stranii aparținând unui alt univers. Mi-am spus atunci că voi ajunge într-o zi să trăiesc în orașul acela. Am cunoscut tot atunci, în 1982, un tip uriaș care locuia la bloc, prin Piața Amzei. Blocul lui nu mi-a plăcut. Locuiam la casă, aveam curte, flori de regina-nopții, trandafiri, hortensii și liliac. Nu înțelegeam cum oamenii pot sta în cutiile acelea așezate unele peste altele.

Apartamentul era plin cu oameni care nu aveau ce să caute pe acolo. Cel puțin așa mi s-a părut în momentul acela. Tata spunea că e un mare poet. I-am întins o foaie de hârtie cu pătrățele, ruptă dintr-un caiet de matematică, pe care scrisesem cu litere ronde dar uriașe: ”Pe un drum albastru trece un cal măiastru/ calul vine, vine/ ce bine, ce bine!” Titlul era simplu și scurt: ”Poezie”.

Omul uriaș s-a uitat la mine cu atenție. Mi-am ridicat nasul în vânt cât de sus am putut și mi-am dat codițele pe spate. L-am privit la rândul meu. Aveam o siguranță a textului scris de mine pe care nu am mai avut-o niciodată de atunci. Eram sigură că omul care citește, dacă nu e vreun prost, găsește el o cale prin lumea cuvintelor. Altfel cititorul ce naiba face? Stă ca o plăcintă și primește totul de-a gata?! Eu, de exemplu, schimbam mereu finalurile cărților și numele personajelor din cărți. Ba chiar și numele scriitorilor le schimbam dacă mi se păreau nepotrivite.

Uriașul a râs în hohote năvalnice, privindu-mă cum îmi flutur nasul prin fața lui, și mi-a spus:

– Mă Dănuț, tu nu o să fii niciodată o poetă. Tu ești un poet!

Așa că voi rămâne Dana Banu – poet. Indiferent câte romane, cărți de proză scurtă, nuvele, creioane, portrete și schițe aș scrie. Uriașul din Piața Amzei, Nichita Stănescu pe numele lui, mi-a spus că nu voi fi niciodată o poetă. Misogin? Poate. Sincer, nu mă interesează. Nu am devenit o poetă. Am rămas un poet. Un an mai târziu și el și tatăl meu au murit. Viața mea însă a continuat năvalnică, impetuoasă și sălbatică. Bucureștiul mi-a intrat în carne, în oase, în sânge. Atunci, în 1982. În amurgul acela întunecat și ploios cu toate clădirile de pe Magheru luminând prin aerul umed. Și nu va mai ieși din mine niciodată.

De la Universitate până în Romană, străbăteam bulevardul pe jos, în anii aceia în care mă întâlneam des și întâmplător cu Cristina sau parcă Mihaela sau poate Ioana din București. Traversam apoi strada și mă întorceam pe jos până la Teatrul Național. Păstram în mine bucuria provincialului care se plimbă pe Corso în sus și în jos. Oamenii locului nu au fost prea primitori cu mine. Nu am amintiri foarte frumoase de acolo. Istoria de asemenea, mi-a oferit momente crunte în orașul acela. Am avut foarte mulți amici în București, majoritatea însă, de pahar boem. Au dispărut când nu i-am mai căutat. Mulți râdeau de faptul că m-am născut în Transilvania. Ca să îi enervez, vorbeam cu accent. Voit ardelenește. Nu îi băgam în seamă. Aveam multe străzi de străbătut la pas și multe colțuri ale orașului de descoperit.

Când mă întâlneam pe Magheru cu femeia aceea minionă și rotundă, cu mica poetă cu păr gri, mă simțeam cumva în rândul lumii. De parcă aveam în sfârșit și eu pe cineva ca mine. Iată pe cineva cunoscut. De-al meu! Îmi spuneam tresărind bucuroasă. În timp ce singurătatea mea era precum o aură de vară indiană, de toamnă în septembrie împrăștiindu-și mătasea și chihlimbarele printre oameni, cu irizări de fotografie veche și textură de macrameuri așezate în valize vechi, pe armoare uriașe sau pe vreun gheridon plin de praf, singurătatea ei era rece, densă, implacabilă. Precum o armură din oțel. De dincolo de armura singurătății ei străbătea însă întotdeauna un zâmbet prietenos pentru mine. De fiecare dată când mă întâlnea se bucura. Chipul femeii se lumina și strălucea precum un beculeț în nopțile feerice de Crăciun ale orașului.

Poate știa că simțisem și eu gustul de praf, sânge și cenușă al singurătății. Că sunt una de-a ei. Sau poate trăise și ea bucura de a flana pe străzile Bucureștiului singură, la întâmplare. Apoi i-am uitat numele de tot. Nu mi-l mai aminteam deloc. Dar, foarte rar, îmi mai traversa uneori memoria. Ca din întâmplare. M-am gândit la dânsa și după moartea ei, uneori. De fiecare dată mi-o aduceam aminte pe Magheru. Cristina, sau parcă Mihaela sau poate Ioana, așa îi spuneam în gând.

Anii, oamenii și vremurile m-au îndepărtat de orașul acela. Imaginea ei s-a estompat. Fără să știe însă, m-a ajutat să mă ridic înainte ca singurătatea mea să devină o armură din oțel, rece, asfixiantă și dură. Mi-am readus aminte numele ei, zilele trecute. Nu am citit mai nimic din ce a scris. Nu știu dacă voi avea timp zilele astea să caut. Și dacă va trece timpul poate voi uita iar de dânsa. Și îi voi uita din nou și numele real pe care l-am văzut întâmplător de curând, scris de cineva. Poate după un timp îi voi spune din nou în gândul meu „Cristina sau parcă Mihaela sau poate Ioana din București”.

Mă gândesc însă foarte des la Bulevardul Magheru. Nu îl văd cu ochii minții așa cum l-am lăsat acum câțiva ani, devastat, cu strălucirea pierdută, cu răni la vedere, cu oameni reci, grăbiți, mereu supărați, nepoliticoși sau nervoși. Îl văd scăldat într-o lumină aurie, cu toate vitrinele reflectându-mi zâmbetul și profilul de scriitor boem și cu oamenii trecând agale prin viețile lor înspre capăt. Spre sfârșitul bulevardului și al lumii. Printre ei și poeta rotundă, minionă și singuratică pe care într-o zi oarecare au găsit-o moartă în casă, după ce Poliția și Ambulanța au spart ușa ca să poată intra. Poate într-o zi Bucureștiul nu își va mai lăsa atât de singuri poeții iar vitrinele îmi vor reflecta din nou zâmbetul și profilul cu nasul pe sus și codițele în vânt. Cine știe?!

Te salut, Cristina sau parcă Mihaela sau poate Ioana din București! Îmi place să cred că umbrele noastre trec uneori pe Magheru și când ajung una în dreptul celeilalte se salută cu un zâmbet întreg. Apoi, pe trotuar, până la capătul bulevardului, se scriu singure, toate poeziile noastre.

-Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)-

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.