PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Chef Dănuț și bucătăria franceză sau despre cum am lăsat un bucătar francez fără mustață

„Viața e frumoasă ca o gospodină grasă” – de pe un peretar transilvănean întâlnit acum 40 de ani…

Prin iarna lui 2020, în carantina pariziană fiind, am primit cadou un curs online de gătit rețete tradițional franceze. Fiind unul dintre acei scriitori care se dau în vânt după orice experiență inedită și adoră să includă prin scrierilor lor pasaje mai mici sau de-a dreptul mamut cu descrieri de preparate culinare mai exotice sau mai rudimentare, după caz, am acceptat cadoul cu mare bucurie.

Iată ce am scris atunci despre frumoasa întâmplare:

Eu la cursul online de gătit rețete tradiționale franțuzești am învățat că e mult mai plăcut să ronțăi bunătăți decât să le gătești și că e mai bine să te prefaci total neîndemânatic, astfel, după 3 zile, dacă ai noroc, Maestrul Profesor îți va permite să renunți fără să se supere. Ba chiar dimpotrivă. Am mai învățat și că trebuie să ții aluatul de clătite pentru crêpe Suzette minim o jumătate de oră acoperit cu un șervet înainte de a-l turna cu polonicul în tigaie. Timp în care poți degusta lichiorul de portocale Grand Marnier folosit la sosul Suzette și îi poți spune Marelui Chef bucătar să ia o pauză, că vorbește prea repede.

După aceea te apuci să dai foc zahărului caramel. Flambatul a devenit de atunci una dintre marile mele pasiuni. Aș fi flambat toată ziua orice dar Onisim nu mi-a dat voie. Mi-a ascuns tigaia. De fapt cred că a aruncat-o. Era arsă. Mă bătea însă gândul că aș fi putut folosi cu succes tigăile din setul de alamă dar îmi era frică de Madame Marie (Dumnezeu să o odihnească în pace, a murit la câteva luni după ce am scris această însemnare) deci m-am abținut. Oalele, tigăile și cratițele de alamă sau din ce or fi, erau pentru ea un fel de tezaur al casei. Bibelourile bucătăriei. Sunt străvechi. Moștenite din generație în generație.

Eu la cursul online de gătit rețete franțuzești tradiționale din iarna lui 2020 am mai învățat și că amandinele franțuzești sunt de fapt niște tarte care au la bază un gem din fructe roșii peste care e turnată o cremă de migdale, un fel de frangipan. Atenție, migdale! Ocoliți! Nu îmi plac migdalele. Mulțumesc, nu doresc. Prefer de 1000 de ori amandinele bucureștene pe care bătrânul cofetar de la Scala le prepara cândva. Îmbătrânesc. Încep să mă pocnească nostalgiile.

Odată, așezată pe marginea fântânii de la Universitate, am mâncat vreo 5, una după alta. Recordul meu. Mi-a fost rău o săptămână de la ele dar tot nu m-am săturat. Bucătarul francez nu a avut nicio reacție când i-am povestit. Cel mai mult mi-a plăcut la curs capitolul despre brânzeturi. Le tai și le arunci pe un platou. Și gata masa! Sunt 1001, nu le-am reținut denumirile pentru că majoritatea vin din Brie deci le spui „brânzeturi Brie” și cu asta basta.

Supă de ceapă nu am vrut să învăț să fac pentru că nu ne place gustul ei. Am mâncat odată prin Halles, într-un restaurant colorat, una care părea acceptabilă. O dată ne-a fost îndeajuns. Prefer supa de pui cu găluști, transilvăneană. Știu găti vreo 20-30 de feluri transilvănene de mâncare. M-am apucat să îl învăț pe bucătar din ele. Cred că a rămas la final fără o jumătate din mustață. Și-a mâncat-o.

A părut totuși interesat de povestea mea despre pufuleții românești. Am adăugat-o ca bonus. Onisim preferă soleanca și borșul lui de sfeclă rusesc. Când gătește soleancă, face chef cu băieții în bucătărie. Vladimir aduce băutura, Grig aduce prăjiturele colorate, de fițe, pentru mine – arată atât de bine că îți e și milă să le mănânci – știu că mi le aduce ca să nu bâzâi că nu îmi place ciorba aia a lor și că fac mereu prea multă. Cică te drege după sărbători. Să fim serioși! De fapt e un prilej pentru băieți să bea un rând sau două. Îi las în pace și îmi văd de prăjiturelele mele.

De obicei merg cu ele la Anna, să îmi arate schițele pentru interioarele caselor decorate de ea. Îmi plac și mostrele ei de țesături pentru habar n-am ce, tapiserii cred. Mereu îmi dă și mie din ele. Fiecare cu sufertașul lui. Când i-am spus bucătarului francez că nu îmi place supa de ceapă s-a uitat la mine ca la un broscoi. Râios. Eu, nu el.

Am făcut însă celebra supă pariziană de praz și cartofi. Supă-cremă. Rapid, ieftin, pe placul tuturor. O știam de dinainte și m-am dat mare. De fapt citisem rețeta lui Marguerite Duras și mai făcusem. Mustățile bucătarului au tresărit din nou gata să își ia zborul.

În altă zi am învățat Croque-Monsieur. Un sandviș din pâine prăjită cu șuncă afumată și brânză elvețiană Gruyère. Contrar așteptărilor, brânzeturile care se întind la căldură îmi par scârboase, deloc jucăușe. Prea crocant sandvișul ăla pentru gustul meu. Cronț! Cronț! Jap, încă un sfert de mustață căzută!

Am trecut apoi la cartofi prăjiți și antricot de vită. Antricoatele cică trebuie să le rumenești la foc mare câte 2 minute pe fiecare parte. Ajung cam arse dar cică așa trebuie. Lui Onisim i-au plăcut. Bineînțeles! E carne deci îi apare un zâmbet până la urechi dacă i-o pui gătită în orice fel în față. Chef-ul mai voia să mă învețe și alte rețete dar m-am oprit. Ziceam să îi rămână măcar o jumătate de mustață întreagă iar eu evident nu sunt vreo pasionată de gătit.

Îmi place doar să citesc și să scriu despre. Am acceptat cursul mai mult ca să nu îl supăr pe prietenul meu, cofetarul Emilien, care mi le-a oferit cadou pentru că l-am ajutat când a avut un necaz luna trecută. Bucătarul-profesor e un amic de-al lui. Noi mâncăm haotic. Gătim împreună în week-end sau, mai nou, în carantine. Ne mai distrăm uneori prin bucătărie gătind rețete noi culese de pe internet. Dar atât. Cumpărăm chestii gata gătite de obicei, sau semipreparate. Mâncam des la bistro. Ieftin, à la carte. A fost o experiență interesantă. Bine că a trecut.

Serios vorbind acum, bucătarul-profesor nu s-a supărat pe mine când mi-am pus șorțul în cui. Ba dimpotrivă. Ochii îi străluceau și părea gata să chefuiască o săptămână. Are cu ce. Prin bucătăria franțuzească pui alcool în aproape toate mâncărurile. Ciudați, chefii ăștia. Par ori niște golani, ori niște snobi. Prefer golanii. Tatuații adevărați, nu ăia semipermanenți, temporari. Întotdeauna mi-au plăcut băieții răi. Eu am dat peste un snob cu mustață. Destinul!

Cum ziceam, prefer să citesc și să scriu despre mâncăruri mai degrabă, decât să le prepar. Și desigur, să gust din toate ca le învăț. Transilvania for ever! Transilvania, mon amour! Papricașuri delicioase, supe de pui aurii, lucicoș cu afumătură, bundaș kenyer (french toast, ha!) de dimineață, gomboțuri cu prune desfăcându-se imperiale pe farfurie. Pe toate știu să le fac. Mănâncă ai mei când se pun la masă toți, duminica, oale întregi, și mai cer.

În concluzie, nu sunt o gospodină, nici vreun bucătar. Dar știu și pot să am grijă de familia mea la o adică. Gătim împreună. Mâncăm haotic. Doar când ne e foame. Ne place însă în bucătărie și nu facem din asta o treabă de snobism specific trend-ului actual. Un bucătar e un bucătar. O gospodină e o gospodină. O Danușka e o Danușka. Și astfel aventura mea în lumea gastronomiei franceze s-a încheiat după 3 zile în loc de 7. Spre bucuria bucătarului meu simpatic și snob cu mustață, căruia i-am spus Sylvester pentru că seamănă cu Sylvester Stalone, varianta cu mustață.

Snob, snob, dar i-a plăcut de mine. A zis că sunt o femeie cu temperament și că semăn cu nevastă-sa. În traducerea lui Onisim: „ești o nebună dată dracului pe care nu ai cum să nu o iubești”. Mi-a promis că de sărbători ne gătește o masă tradițional franțuzească și ne-o trimite.

S-a întors când am strigat de la balconul virtual, după el: ”Adieu, Sylvester!” Mi-a trimis o bezea și inima lui și mi-a strigat „Adieu, mon amour!”

Ah, francezii ăștia! Cât de snobi sau bucătari ar fi, sunt niște bărbați fermecători. Am scăpat cu bine. Trăiască Grand Marnier-ul și cei care flambează prin bucătării clătite! Am zis!

-Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)-

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.