Până la urmă totul e despre flash-urile care se succed mai repede sau mai încet prin propria-ți memorie. Dacă ești atent la ele observi că totul se leagă. O fată care trece pe stradă și își trage căciulița roșie pe frunte îți oferă senzația veche a momentului în care se făcea seară acum zeci de ani într-un ianuarie oarecare. Habar n-ai de ce ții minte acel moment sau care e legătura dintre fata care trece pe lângă tine azi și momentul de atunci. Poate pentru că în semiîntunericul amurgului de acum zeci de ani cânta la pian un prieten vechi de-al tău pe care nu l-ai mai întâlnit de atunci și din care ți-a rămas în memorie doar numele pe care i l-ai pus. Numele cel adevărat i l-ai uitat. Cântecul lui era de un roșu intens și călduros precum căciulița de lână a fetei. Poate pentru că afară ningea și era ianuarie, la început de an. Măcar el avea pianul. Tu nu aveai nimic și pe nimeni. Așa te gândeai atunci. De parcă nimic nu s-ar mai fi putut schimba vreodată. Uite că s-a schimbat!
Apoi apare un flash cu melodiile lui Phil Collins care se auzeau prin 90-91 obsesiv, la metroul bucureștean. De atunci, când îi auzi întâmplător muzica pe undeva îți vine să îți bagi rapid capul într-o pungă și să o strângi bine. Un flash cu oameni urlând pe străzi. Apoi ceva în interiorul tău se strânge cu durere. Marea cădere. Înfrângerea. Teama de violență – de orice voce ridicată sau început de scandal – care ți-a rămas zeci de ani în interiorul fragil, de copil. Același copil de la început. Nicio schimbare. Doar timpul desenând cu precizie riduri, fire de păr albe în cozile lungi și din ce în ce mai subțiri. Vopseaua ”ciocolată” cu care le acoperi devine ușor roșcată din cauza lor. Nu îți place iar asta te enervează. Aștepți ca părul să devină cu totul alb. Atunci îl vei vopsi într-un albastru sau verde discret. Spui „discret” și îți privești poza în care porți noile cizme aurii primite în dar de Crăciun, de la Julie. Auriul lor te face să te așezi și să scrii. Nu înainte de a-ți pune cizmele în picioare. Când porți încălțăminte frumoasă parcă scrii mai bine și mai ușor. Ce să scrii? Ceva în care neapărat să apară niște cizme aurii. Neapărat! Undeva într-un plan secundar dar să apară. Rapid, dintr-o tastatură, desenezi o schiță pe care te-ai gândit să o numești „Cei doi care nu s-au iubit niciodată”. Ghetele, pădurile des străbătute ale ficțiunii, și un cuplu întâlnit prin ceainăria lui Gautier la petrecerea de acum câteva zile te ajută să o faci.
:
Cei doi nu se iubeau iar asta se vedea cu ochiul liber dacă îi priveai când erau singuri. În public deveneau cu totul alții. Părea că au trăit 100 de vieți împreună și vor mai trăi încă pe atâtea. În intimitatea lor însă, nici cel mai mic gest care să trădeze o relație afectivă între ei. Doar doi trecători prin deșert, prin fața boulangeriei sau prin zăpezile Himalayei. Totuna. Nici zapoiul rusesc nu ar reuși să îi îmbete, darămite realitatea. Păreau de o luciditate cruntă. Ea – înnebunită după „Emily în Paris” pe care îl revedea, chipurile ca să se relaxeze, în fiecare weekend. El – mereu vorbind la telefon, discutând cu cei de la firma lui pe care îi trata de sus, cu un ton autoritar și cu o mână de fier. Prin casă, în mașini și pe străzi urla ca un nebun agitându-se cumplit. Părea că vorbește singur. Că e într-o lume a lui din care nimeni și nimic nu îl va putea face să iasă vreodată.
Amândoi cultivau din snobism în jurul lor o lume boemă, de tineri care vorbeau în parabole și se credeau geniali și de artiști maturi care îi frecventau în general pentru că le făceau legătura cu tot felul de nume din lumea corporatistă, interesați să cumpere artă și să sponsorizeze diverse eventuri artistice care se țineau de obicei în deschiderea sau la finalul a tot felul de simpozioane, congrese și sesiuni de comunicare plictisitoare ca dracu. În rest nu aveau vreo legătură cu arta. El nu avea timp. Ea nu avea chef.
Locuiau într-o vilă dintr-un cartier bun. Vara mergeau la casa lor de vacanță de la mare, iarna la cea de la munte. Nu aveau copii și nici nu își doreau. El nu avea timp, ea nu avea chef. Păreau mult mai bătrâni decât erau de fapt. Anii lor se învârteau asemenea roților unor mașini scumpe care nu se strica niciodată. Niciun accident. Nicio surpriză. Nimic neprevăzut nu făcea să adie perdelele existenței lor în comun. Erau mați. Nu se vedea nimic în interiorul lor. Dacă voiau să se privească se uitau în oglindă. Niciodată în ei înșiși. Viața lor interioară era praf și pulbere. Era ascunsă în adâncul acela din ei acoperit cu ani netrăiți, cu discuții despre politică, afaceri, schimbarea mobilierului și organizarea cinelor de lucru. El – încă unul dintre cei care își detestă joburile dar își petrec toată viața muncind. Se simțea boss, se simțea puternic, se simțea bogat și bărbat când dădea ordine celor din firma lui și striga la ei. Nu își permitea să se relaxeze vreodată. Probabil îi era frică să privească în jur cu adevărat. Ea – casnică, trăgând cu disperare de un rest de tinerețe pe care o confunda cu frumusețea. În fapt nu fusese niciodată frumoasă dar nimeni nu i-a spus-o. Născută într-o familie de oameni bogați, a trăit mereu în oglinzile ei scumpe, copiind frânturi de filme proaste pe care le credea rupte din realitatea ei.
Într-o zi, în casa lor cu lumini colorate și globuri ciudate agățate de fantezia designerului interior prin toate colțurile tavanului, a intrat o fată cu cizmulițe aurii. Venise cu un grup de graficieni care aveau nevoie de o sponsorizare. Femeia a privit cizmele și a început să le urmărească. Străluceau impecabil. Nu acea strălucire kitsch care sucește capul copiilor și celor lipsiți de rafinament. O strălucire cumva patinată și caldă, blândă și adormitoare. De cutie muzicală. De sărbători de iarnă în case cu glasuri vesele și mirosuri de scorțișoară și portocale. De fețe de masă din damasc sărbătoresc și de zâmbet cu dragoste. S-a îndreptat fără să stea pe gânduri spre grupul graficienilor și le-a spus că le obține sponsorizarea dacă primește chiar atunci, pe loc, cizmele aurii. Se uitau la ea stupefiați.
– De ce le doriți?
– M-am îndrăgostit de ele.
Au început să râdă. Te poți îndrăgosti de un bărbat sau uneori de o femeie, spuse una dintre tinerele grupului. De o pereche de cizme, nu. Cel mult pot să îți placă. De exemplu erau siguri că e îndrăgostită de soțul ei. Se vede că și el o iubea. Erau un cuplu frumos. Femeia a privit uimită spre micul grup care o înconjurase.
– Noi doi?! Noi doi nu ne-am iubit niciodată!
Bărbatul s-a uitat prin ea fără să vadă nimic. A salutat grupul, politicos, și a ieșit. Nu s-a mai întors niciodată în casa cu globuri și lumini colorate. Au divorțat de comun acord la câteva zile după întâmplare. Femeia nu a primit cizmele pe loc, așa cum își dorea. A rămas în schimb cu casa. O dată pe săptămână își aranjează pantofii în camera specială pe care și-a făcut-o pentru ei. Spune că e îndrăgostită de ei. În weekend, ca de obicei, se uită iar și iar la Emily în Paris. Crede că seamănă cu personajul din film și e fericită.
-Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)-
Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 52 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.
Facebook
WhatsApp
TikTok
