PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Cea mai fericită familie din lume

Ne aflăm într-o mahala de la marginea orașului. Nu contează care oraș. Nici anul nu contează. Mahalalele săracilor sunt mai toate la fel. Din toate timpurile. Mult noroi, câini vagabonzi pe străzile desfundate, oameni cu umerii aduși înainte înaintând prin viață triști, încruntați, mai mereu puși pe ceartă. Unii. Alții însă nu.

O casă din lemn ce seamănă cumva a cabană veche sau a baracă. Înăuntrul ei vedem o familie, o pisică roșcată și un pendul vechi pe perete. Ai casei sunt strânși toți în jurul unei oale cu ciorbă care fierbe cu zgomot. O femeie slabă și trasă la la față păzește oala să nu dea în foc. Doi copii – o fetiță și un băiat – cu tenul pământiu și ochi uriași. Un bărbat mic de statură, cu fruntea brăzdată de riduri adânci și părul albit pe la tâmple.

Legumele săltărețe dansează prin oala cea roșie. Pe masă, două franzele și farfuriile gata pregătite. În așteptare. Copiii se foiesc bucuroși. Bărbatul e îmbujorat de la căldură. Femeia gustă din ciorbă să vadă dacă mai trebuie sare. Toți se uită încordați să vadă ce spune. E destulă sare! Va fi gata în curând! Copiii dau din picioare bucuroși.

Cartofii i-au primit de la Doamna în casa căreia face curat Mama. Un sac întreg! Îl țin în cămară ca pe bogăția casei. Au grijă de el mai ceva decât de pendulul maro, rămas de la bunicul lor pe care nu l-au cunoscut. Morcovii i-a adus Băiatul, de la vânzătorul din piață. A stat aproape o jumătate de zi pe lângă el. I-a dat, la sfârșit, un kilogram de morcovi și o varză. Deși e încă mic, știe să numere bani și să dea rest. Strigă urcat pe tarabă în piață și cheamă mușteriii să cumpere de la ei. Oamenii râd și cumpără. Îi lasă băiatului bacșiș. Vânzătorul ia însă toți banii. La sfârșit îi dă din produsele de pe tarabă, pentru acasă. Fata a adus păstârnacul și bulionul de la mama colegei ei de clasă pe care o meditează la geografie. Bărbatul a venit mândru de pe șantierul în care lucrează ca zilier, cu o jumătate de pui, primit de la bucătăreasa de la cantină. Nu le-a spus alor lui că era pomană. Bucătăreasa îi dă mereu câte ceva. Pentru morți, spune ea. Uneori resturi mucegăite. Îi mulțumește și după ce iese din cantină le aruncă la coșul de gunoi. Jumătatea asta de pui e carne bună, a văzut când au venit produsele. Chiar azi de dimineață. I-a mai pus în plasă niște mere, 2 halvițe rotunde pentru copii, și un kil de ceapă. Azi a avut noroc. Nu e nimic stricat.

Pe drum înspre casă, Bărbatul a intrat pe la micul magazin din colț să-și ia țigări. Când să ceară țigările, a început să-și numere bani. O dată, de două ori. Rămâne pe gânduri un moment, apoi cere niște biscuiți cu cremă de vanilie și 2 portocale. Măcar să fie sărbătoarea, sărbătoare! Le pune în plasă. Plătește și se uită cu jind la pachetul de țigări al vânzătorului, care stă nedesfăcut încă, pe tejghea. Dacă era început poate își făcea curaj să-i ceară o țigară. Poate nici atunci. Odată a dat peste unul nebun care, când i-a cerut o țigară, l-a trimis la muncă. Cică adună țigări din cerșit și apoi le vinde. Ăla trăia din ce îi dădeau unii și alții. Îl știu toți. Inclusiv țigările lui erau primite. Cică e artist. Umblă mereu cu nasul pe sus și înjură pe toată lumea.

L-a privit lung și și-a dat seama că e inutil să îi spună ceva. Să se apere sau să se certe. Sărăcia îi furase omului și sufletul și omenia. Nu aveai cu cine vorbi. Când să iasă din prăvălie, se aude strigat:

– Vecine! Ia, te rog, pachetul ăsta de țigări.

Dă să refuze. Întâlnește însă ochii vânzătorului. Se știu din școală, de când erau copii și băteau mingea pe maidan. Omul îl privește încă, exact așa cum îl privea în copilărie. Ca pe unul mai mare și mai deștept decât el. Ia pachetul de țigări. Duce 2 degete la tâmplă și salută. Se îndreaptă resemnat dar bucuros că va ajunge în curând acasă, cu plasa plină, la ai lui.

Fata îl așteaptă, ca de obicei, la gard. Ăla mic stă cu motanul la fereastră. Femeia lui se uită și ea din cealaltă fereastră, după el. Iarnă sau vară sunt mereu agățați de gardul din uluci subțiri sau de fereastră, în așteptarea lui. Când îi vede i se topește inima. Femeia lui s-a uscat pe picioare. Sărăcia, grijile, munca obositoare, bolile dese ale copiilor. O iubește însă și acum. Sunt ei doi, copiii, și în rest lumea. Nimic nu îi poate doborî. Nici măcar sărăcia.

Ies și cei doi din casă. Trei chiar, cu motanul roșcat. Copiii sar pe el să vadă ce le-au adus. Când nu are bani să le cumpere nimic, meșterește în pauza de masă câte o păpușă din lemn pentru fetiță, o minge mică sau altă jucărie, din resturi de sârmă și lemn, pentru băiat. Fata e deja prea mare pentru păpușile lui dar de cum intră pe poartă sare și ea alături de frate-său pe el, și îi cotrobăie prin buzunare. Femeia îl îmbrățișează mai întâi cu privirea. O privire pentru care ar muri și ar învia de 1000 de ori. E toată lumea lui strânsă în ochii aceia ai femeii sale.

 

Televizorul și frigiderul sunt de pe vremea răposatului taică-su. El a făcut și pendulul. Era un ceasornicar renumit în toată mahalaua. Casa la fel, e rămasă de la ai lui. Lada din colț, pe care le place copiilor să se joace, e plină cu tot felul de lucruri croșetate de maică-sa. Au îngropat-o într-un costum de lână pe care singură și l-a croșetat. Așa a dorit ea, așa au îngropat-o.

Oare la ce s-o fi gândind maică-mea când își croșeta hainele de moarte? se întreabă Bărbatul. Se gândea să nu le facă pagubă cu moartea ei. Oricum erau săraci și amărâți. De unde să mai scoată bani și pentru hainele ei de moarte? Bărbatul habar n-are ce gândea maică-sa dar soția lui știe. De aceea a și iubit-o pe bătrână și i-a părut tare rău când a murit. Crăpăturile din perete sunt acoperite de o carpetă cu niște munți și câteva căprioare răzlețe. Tot în carpetă apare și o cabană din lemn. Fetița privește imaginea și își imaginează că locuiește acolo, în cabana măruntă, colorată în maro și verde, cu un moț roz deasupra. Moțul probabil se vrea a fi un horn. Munții sunt frumoși colorați și potrivit. Căprioarele seamănă cu niște câini.

Când va crește, va străbate munți și ape și văi și câmpii. Va vedea orașele despre care citește în cartea de geografie. Va pleca din mahalaua lor. Se va întoarce la ai ei însă în fiecare duminică și de sărbători, încărcată de daruri pentru toată lumea. Când va strânge bani, îi va scoate de aici pe toți. Le va cumpăra un apartament la bloc. Cu apă caldă la orice oră din zi sau din noapte. Cu balcon de pe care să privească ai ei răsăritul și asfințitul. Cu wc albastru și chiuvetă roz. Vor putea ține luminile aprinse zi și noapte. Mamei sale îi va cumpăra rochii de mătase ca în filme și palton cu margine din blană. Căciuliță de astrahan și un manșon cum purtau pe vremuri doamnele bogate.

Lui taică-su îi va cumpăra tutun de pipă și o pipă din spumă de mare. Habar n-are cum arată spuma de mare dar a auzit la tv odată un domn vorbind despre ea. Îi va face și un atelier unde va putea meșteri orice și va avea 2 ucenici aduși din mahala.

La ușa atelierului de tâmplărie va așeza un clopoțel colorat. Pe colțurile dinspre tavan ale casei sunt pete de mucegai. Degeaba le curăță, apar în câteva zile la loc. Lumina o aprind doar dacă e mare nevoie. Folosesc lămpi cu gaz. Frigiderul doar vara îl țin în priză. Nu au bani să plătească facturile. Acoperișul e spart și peticit cu greu, de Bărbat.

Iarna stau toți adunați în jurul sobei vechi și uriașe. Noroc că nu e mare casa. Soba încălzește bucătăria și odaia cealaltă. Încăperile sunt cât 2 cutii de chibrituri în care stau toți, unii în alți, în fiecare seară povestind ce au făcut peste zi.

Băiatul se joacă de obicei pe lavița plină cu lucrurile croșetate de bunică-sa. Are un paner întreg cu mașinuțe făcute de taică-su în pauzele de masă de pe șantier, din tot felul de lemne, sârme și plastic. Are și un tren adevărat cu locomotivă primit de la Doamna la care face curățenie maică-sa. Fiul Doamnei a crescut și femeia a dăruit în stânga și în dreapta jucăriile rămase de la el. Femeii de servici i-a dat trenulețul cu locomotivă. Când va crește mare, Băiatul vrea să se facă mecanic de locomotivă. O va plimba pe soră-sa prin lume. În fiecare lună, în ziua de salariu, le va cumpăra alor lui coșuri uriașe umplute vârf cu mâncare. Nu le va mai fi niciodată foame.

Din oala roșie se împrăștie prin micuța bucătărie arome de legume și de carne fiartă. S-au adunat la masă fericiți toți și bat cu lingurile în farfurie. Femeia a pus fața de masă roșie cu carouri albe pe care a primit-o cadou de nuntă de la maică-sa. Puțin înainte să plece și să nu o mai vadă niciodată. Cine știe pe unde o fi acum! Nu le-a scris niciodată. Nu au mai văzut-o. Le-a lăsat doar un bilet pe noptieră și dusă a fost. A vândut și casa. Dacă nu era casa socrilor ei, ar fi rămas amândoi prin chirii, pe drumuri.

Au deschis televizorul. Începe un film vechi în curând. Ciorba e proaspătă. Pâinea e moale și pufoasă. Fața de masă e veselă și toți sunt fericiți când Mama așază oala burtoasă de ciorbă în mijlocul mesei, pe un fund de lemn crăpat. Bărbatul se ridică și cu polonicul vechi cu coadă îndoită, pune fiecăruia în farfurie, ciorbă. Fețele tuturor sclipesc a bine și a cald și a liniște.

– Ciorba de cartofi e tare bună, mamă! A ieșit mai bună decât de obicei! strigă cel mic.

Tatăl se ridică și le aduce plasa cu surprize. 2 portocale, 2 halvițe, mere și un pachet mic de biscuiți cu cremă de vanilie.

– Uraaa! Suntem cea mai fericită familie din lume! strigă puștiul.

Căprioarele din carpetă privesc spre masa la care stau adunați cu toții. E seară și ei sunt cea mai fericită familie din lume.

-Rio Rita / portrete și schițe (2021)-

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.