PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Casa Istanbul (3)

Vahe

– Masa din sufragerie –

 

   Una dintre acele case albe și uriașe, cu balcoane dantelate și priveliște înspre Bosfor. Curtea mare, cu gazon și ronduri de flori îngrijite temeinic de un grădinar bătrân pe nume Ahmed. Copiii alergând și dându-se în leagăne colorate. Uși înalte de un alb strălucitor și covoare groase, moi, roșu-rodie, întinzându-se leneș pe scările care duc spre camere cu tavane din care țâșnesc luxuriante candelabre din cristal. Camere cu mobile elegante și aer parfumat. Din interior picură o muzică suavă și liniștită, cântată la pian de o mână nevăzută. Timpul trece parcă mai încet. Aerul devine auriu și se depune în straturi de lumină peste covoarele cele roșii.

   Copiii sunt fericiți. Părinții nu. Mulți vor zâmbi mulțumiți. Clișeul etern: săracii sunt fericiți, bogații nu. Săracii sunt inteligenți și buni. Bogații sunt răi, proști și dați dracului. Din păcate realitatea îi contrazice deseori dar nu vor să recunoască. 

   Casa lui Vahe, Armatorul armean, viața și familia lui, intră însă cu totul în șablonul bogaților nefericiți. Nu din cauza vreunui destin potrivnic ci pentru că personajul nostru pare a fi dispus să facă orice pentru nefericirea lui. Lucrează zi de zi la ea. Majoritatea gesturilor și acțiunilor sale sunt menite să îi distrugă orice moment de fericire sau de liniște. Vahe e un autodistructiv cum găsești mulți prin lumea cea mare, oriunde. Și prin vilele cele albe, cu vedere la Marmara sau Bosfor, arătând ca un tort uriaș cu multă frișcă deasupra. Și prin apartamente de blocuri insalubre cu camere-cutii de chibrit, în interiorul cărora miroase mereu a ceapă prăjită. Și prin case de mahala sărăcăcioasă cu mulți copiii murdari și dezbrăcați, îndurând foamea mereu și frigul, iarna, cu garduri care stau să cadă direct în ulițe desfundate și pline de noroi, acoperite de gunoaie. Lumina palidă a nefericirii pudrează aerul și îl face de nerespirat în orice loc în care apar oameni ca Vahe. Vahe nu se agață de vreun viciu ca să se autodistrugă. Nu are timp de așa ceva. Muncește prea mult. Se autodistruge prin faptele și gândurile sale. Majoritatea au urmări neplăcute. Îi provoacă dureri intense dar mute. Cu cât durerea e mai mare, cu atât parcă se simte mai în largul lui. Devine el cel adevărat.

   Totul a început în copilărie. Avea un prieten foarte bun cu care își împărțea jucăriile, sandvișul și mărul pentru școală, zilele și serile de joacă în curtea casei lor. Erau fericiți împreună. O fericire care îl irita iar în unele zile îl enerva de-a dreptul. Într-o seară a luat o piatră și a aruncat-o în prietenul lui. Băiatul a început să plângă. Îi curgea sângele din tâmplă, șiroaie. Vederea sângelui prietenului său i-a provocat lui Vahe suferință. O nefericire uriașă. Nefericirea aceea în loc să îl cutremure și să îi producă remușcări, i-a dat o stare de surescitare paradoxală. Își găsise cu adevărat cel mai bun prieten. Nu în băiatul de vârsta lui, cu care se juca, ci în nefericirea sa proprie. Precum plăcerea pe care o au copiii când zgândăre o rană deschisă deși îi doare, nefericirea lui Vahe îl bucura într-un mod straniu și i se părea că ține de un adânc al lui și doar al lui. Acea nefericire era însăși esența sa de om.

   Ani de zile, înainte să o ia de nevastă pe Ayșe, se culcase cu ea cu mare plăcere știind că femeia e tristă pentru că nu îi propusese încă să se mărite cu el. Ayșe a rămas gravidă iar el a fost nevoit să se însoare deși nu avea de gând. Nefericirea lui era uriașă, de aceea la nuntă s-a simțit bine. Se credea o victimă a femeii. Ayșe i-a născut după primul copil, încă doi, pe bandă rulantă. Anul și copilul. Îi era și frică să se mai culce cu ea, ca să nu rămână însărcinată. Femeia era împotriva oricărei metode contraceptive. A renunțat să mai facă sex și să mai doarmă în același pat cu ea. Știa că e nefericită. Și el era. Doi companioni care își ajutau nefericirile să crească și să înflorească în casa albă cu balcoane dantelate. Doi colegi de suferință. Casa lor avea 4 ieșiri. Fiecare ieșire dădea spre o altă stradă. Uneori, noaptea, Vahe ar fi fugit pe toate cele 4 ieșiri deodată, numai să dispară din viața lui de acum, definitiv.

   În ziua în care a cunoscut-o pe Miriam, luase micul dejun cu copiii. Urlau și nu a putut mânca nimic. A vrut să cheme bona să îi ducă să mănânce separat dar Ayșe nu a fost de acord. Erau o familie. Trebuiau să ia micul dejun împreună. Încă una din încercările ei disperate de a demonstra că e o mamă responsabilă și o soție adevărată. Obosea repede apoi lăsa copiii pe seama bonei. Își vedea de cumpărăturile ei de pantofi și haine. De bârfele cu prietenele sale și de coaforul zilnic. Se evitau. Trecuse de faza în care îi apărea în față în lenjerie intimă luxoasă. De momentele în care îl lăsa să îi vadă în fugă un sân dezgolit sau se apleca ostentativ în fața lui ca să îi privească mai atent fundul. Nu a reușit să îl aducă astfel înapoi în patul ei. Când o vedea auzea parcă răcnetele copiilor și își aducea aminte de nopțile nedormite din cauza lor ,deși i-au mutat în camere îndepărtate de dormitoarele părinților. 

   Schimbau bonele aproape lunar. Niciuna nu rămânea prea mult. Copiii se purtau urât cu ele. Una dintre femei le-a spus la plecare: „Știți, ca să devină copii cuminți ar trebui să îi iubiți.” Au privit-o consternați și au reclamat-o apoi la agenția care le-o trimisese. Femeia și-a pierdut locul de muncă. Li s-a părut normal. Copiii erau grăsuni, needucați și răi. Îi iubea în felul lui dar își dădea seama că sunt prost-crescuți și nu prea frumoși. Nici măcar hăinuțele colorate și scumpe nu le puteau ascunde corpurile obeze și dizgrațioase și nu îi puteau face mai simpatici. Oamenii se țineau la distanță de ei. Copiii simțeau și se transformaseră în mici monștri care făceau orice ca să îi enerveze pe cei din jurul lor. Roadele nefericirii lui. Îi privea și dădea din cap resemnat. A ajuns deci, în ziua aceea, la firmă, înfometat și obosit. Noaptea fusese chinuitoare. Simțea nevoia unei femei iar să facă sex cu Ayșe era prea riscant. Femeia rămânea însărcinată imediat. Nu mai voia copii. Îi erau îndeajuns cei pe care îi avea deja. De înșelat nu o înșela. Prefera să stea în nefericirea lui ca un fruct uscat într-un borcan de compot. 

   Miriam era tot ce visase încă din adolescență. O femeie care știe ce vrea și nu face pe mironosița. Care când pune mâna pe un bărbat aerul se colorează violet sau albastru-lavandă iar totul în jur devine mătase, catifea și adiere de vânt de vară parfumată. După momentul penibil în care i-a cerut să se culce cu el ca să o angajeze, mult timp a ocolit-o deși se îndrăgostise ca un nebun. Tăcerea dintre ei ridicase ziduri uriașe. Uneori, noaptea, oprea mașina în fața casei lui Miriam de pe bulevardul aglomerat și privea ferestrele cu lumini aprinse, poate-poate va zări o umbră. Conturul trupului femeii pe care o iubea. Apoi i l-a trimis în viața ei pe Ivo. Credea că bărbatul îi va fi un fel de înlocuitor. Că Ivo îi va povești cum o atinge, cum râd împreună, cum și ce mănâncă și pe unde se plimbă. Că îi va descrie cum face sex cu ea și că el va suferi adânc, până la sânge. Nu s-a întâmplat așa ceva. Ivo s-a îndrăgostit de Miriam și a refuzat înțelegerea inițială. Sunt acum cu adevărat împreună. Preferă să o facă „proastă” în gând și în fața lui Ivo uneori deși știe că nu e. Faptul că o nedreptățește și că o umilește îi provoacă suferință. Eterna lui nefericire autoimpusă. Își amintește amurgul de toamnă cu lumină de rodie și de miere în care a intrat în casa ei. Miriam ieșise pe stradă și i-a bătut în geamul mașinii. 

   – Știu că stai zilnic aici și privești casa! i-a spus. Mai bine intră să o vezi și din interior poate atunci nu mai vii seara și nu mai stai pe aici.

   A intrat. Un miros de levănțică l-a izbit încă din hol. A amețit. Intrase într-o casă care ar fi putut fi a lui. Lângă el era adevărata femeie a vieții lui. Privea tapetul, fotoliile, scaunele din lemn de castan. Casa Istanbul. Așa îi spunea Miriam. O casă veche și mare de familie. Tipic istanbuleză. Cine știe câte generații din familia ei au trăit aici. Au intrat în sufragerie. I-a spus să ia loc unde vrea. S-a așezat într-un fotoliu, lângă o masă rotundă și mică care îl privea parcă nevinovată și stingherită de prezența lui. Desena semne cu degetul pe lacul ei. Litere. Un M mare de tipar. M de la Miriam. Femeia stătea în picioare și îl privea. S-a apropiat de el și i-a spus liniștită: 

   – Nu te mai iubesc.

   Vahe și-a aplecat privirea spre luciul mesei din sufragerie. Se zăreau niște umbre. A început să le studieze. Din masa aceea, din umbrele ei, a crescut deodată, doar pentru el, un portocal încărcat cu frunze și fructe. Era portocalul sub care sărutase prima dată o fată. Într-o vacanță, pe muntele Tahtali, lângă Kemer, în Angalya. Mirosea a neroli deși portocalele erau coapte. O livadă întreagă, parfumată, cu fructele explodând în privirile lui lacome printre verdele închis al frunzelor. A sărutat-o pe fata aceea care culegea portocale. Chipul ei îi apăruse deodată printre frunzele de un verde întunecat. Nu știa cum o cheamă și cine e. L-a privit dintre frunzele de portocal și i-a tras cu ochiul. Avea fața rotundă și buzele groase și roșii. A rămas fixat cu ochii pe gura ei. Ea s-a apropiat tot mai mult. S-a lipit de el și i-a simțit sânii tari, pietroși, împungându-i pieptul de băiat adolescent. Buzele ei i-au acoperit gura. În loc să o ia în brațe, i-a băgat mâna sub rochie. Fata s-a retras. I-a tras o palmă în joacă și apoi a fugit spre portocalii ei din care venise. În fugă i-a căzut basmaua albastru-levănțică, de pe cap. Avea părul de culoarea portocalelor. S-a gândit mult timp la ea ca la o fată-portocală. Acum ieșea sub formă de copac din măsuța lui Miriam. Miriam care tocmai îi spusese că nu îl mai iubește. Deci l-a iubit. Deci îl iubește încă deși îl are pe Ivo.

   Când portocalul a dispărut, și-a dat seama că tăcerea din Casa Istanbul devenise stânjenitoare. Ca să o acopere, Miriam a început să îi povestească despre masa din lemn de castan. Femeia parcă îl știa pe de rost. Chiar dacă nu îl mai iubea. Îi citea gândurile înainte să le ducă la bun sfârșit. Miriam cumpărase masa dintr-o galerie de artă otomană, din Çukurcuma. Cel care o făcuse, un artist deșirat și vorbăreț, cu un coc mic în vârful capului și barba negru-abanos, i-a oferit-o cadou. Îi plăcuse de ea. Se așezase obosită pe scaunul de lângă masa rotundă. Artistul i-a spus că formează un corp întreg că era făcută să stea la masa aceea. A râs și a acceptat cadoul. Nu i-a dat numărul de telefon și nici adresa. Și-a trimis niște prieteni a doua zi să o ia. Prietenii ei au refuzat să îi spune unde locuia. Bărbatul nu a avut ce face. Nu îi plăcea de el. Avea părul portocaliu. Nu îi plac roșcații. Portocaliii nici atât. 

   Vahe a tresărit. Miriam stătea așezată la masa aceea rotundă, în creierul lui. Îi privea gândurile. Era parcă geloasă pe fata-portocală. Dacă Miriam ar fi fost a lui măcar o dată știe că nu s-ar mai fi despărțit niciodată. Atunci, în Casa Istanbul, i-a văzut mâna prelungă și albă așezată pe masa din sufragerie. Strălucea. Putea să o acopere cu mâna lui. Mâna ei aștepta mâna lui. Mâna ei iubea mâna lui. Trupul femeii iubea trupul lui. Doar un gest și ar fi fost a lui pentru totdeauna. A decupat imaginea cu mâna lui Miriam acoperind lacul mesei din sufrageria uriașă. Mâna lui Miriam pe care mâna lui nu o va atinge niciodată. Doar un gest și viețile lor s-ar fi schimbat pentru totdeauna. Ar fi intrat în trupul ei, în sufletul ei, în lumea ei. Ar fi devenit bărbatul din Casa Istanbul. Ar fi devenit un om fericit. Știa asta. Nefericirea, însă, îl atrăgea mai mult decât Miriam. Când suferea se simțea viu și adevărat. El însuși. 

   S-a ridicat. A luat cu el imaginea mesei din sufragerie pe care mâna lui Miriam se așezase în așteptarea lui. A ieșit fără să salute. Totul devenise alb-negru. A luat-o încet, la pas, pe una din străduțele în pantă care dădea în marele bulevard. Printre oameni alb-negru. Era nefericit și era el însuși. Îi era îndeajuns. Miriam nu mai exista pentru el. 

 

                                                                                          -Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)- 

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.