PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Casa Istanbul (2)

Ivo

– Bufetul de bucătărie –

Ivo transportă turiști și localnici istanbulezi cu feribotul. Îl vezi aproape în fiecare dimineață urcând din Eminönü pe ”nava” sa, ca mândru Căpitan. Face aproape zilnic curse dus-întors între Beșiktaș și debarcaderele din Kadıköy și Üsküdar. Când traversează dimineața Podul Galata spre debarcader, privește mulțumit la forfota celor care se adună pe mal să ia feribotul, și pieptul i se umflă de o mică fericire care îl ține până târziu înspre seară. E prieten cu Marmara și cu întregul Bosfor. Iubește întinderile de ape și nu ar putea trăi fără ele.

Uneori, duminica, Ivo conduce un vas mic, de croazieră, al unui armean bogat pe nume Vahe. Îi ia pe Vahe și pe familia lui – formată dintr-o femeie frumoasă dar care vorbește mult prea mult și 3 copii de vârste mici – de la debarcaderul din Eminönü și îi duce până la debarcaderul Anadolu Kavağı din Beykoz. Un sat de pescari, liniștit, lipit de partea cea mai îngustă a Bosforului anatolian. Acolo, la capătul unui drum forestier, familia are o casă albă și frumoasă, îngrijită de o familie de albanezi bătrâni.

Armatorul Vahe îl ia pe Ivo și fac amândoi scurte drumeții pe dealurile care înconjoară satul. Îi place să privească de acolo, în larg, Bosforul și Marea Neagră, și îi place liniștea pe care în Istanbul nu o găsește niciunde. Nici în casa lui și nici la firmă. S-a împrietenit cu Ivo pentru că e tăcut. Nu pune întrebări ale căror răspunsuri le cunoaște deja, ca mulți dintre cei care vor să intre în vorbă cu el. Ivo nu pare marcat de faptul că e angajatul lui. Majoritatea sunt complexați în prezența sa pentru că e un om bogat. Sunt ori extrem de curtenitori cu el, din interes, ori nepoliticoși fără motiv, din frustrare.

Ivo se poartă cu el cum se poartă cu toată lumea iar asta îl face să se simtă bine. Se bucură când știe că se apropie duminica și îl va întâlni. Cei 3 copii ai lui Vahe – 2 băieți și o fetiță – sunt exagerat de alintați și obraznici. Prost crescuți și mereu intrând în vorba celor mari. Seamănă cu mama lor. Vorbesc întruna precum niște moriști stricate. Trag, rup, lovesc, urlă. Plâng repede și tare dacă vor ceva. Dau din picioare și aruncă spre oricine cu tot ce găsesc prin apropiere. Nevasta lui Vahe, planturoasa Ayșe, îi lasă de capul lor. În grija bonei. Nu le poate face față. Le dă tot ce vor doar ca să scape de ei. E mai mereu singură. Pare nefericită. Vahe nu îi dă nicio atenție. Parcă ar ține-o de decor.

Familia perfectă. O nevastă cu sâni uriași și picioare până în tavan, de o frumusețe blondă și lascivă, 3 copii frumos îmbrăcați și frezați, un soț bogat pozând în fața unei vile istanbuleze cu arhitectură modernă, strălucind a lux inaccesibil majorității.

În una dintre drumețiile lor duminicale, pe când priveau Marea Neagră de pe culmea dealului ce străjuiește Anadolu Kavağı, Vahe i-a povestit despre Miriam. O fată pe care a angajat-o la el la firmă și de care a fost îndrăgostit un timp. I s-a întâmplat ceva de neînțeles când a întâlnit-o prima dată. Fata pur și simplu a dat buzna în biroul lui și i-a spus că vrea să lucreze cu el. A rămas cu gura căscată privind-o. A dat afară secretara care intrase după ea scuzându-se că nu a putut să o oprească. S-a apropiat de fată și primul gând a fost să o sărute și să facă dragoste cu ea chiar atunci, pe loc, pe biroul lui. Fata părea să gândească la fel. Aproape s-a lipit de el. Mirosea a curat, a proaspăt, a ploaie de vară, a pământ după ploaie, a dragoste și a femeia lui pereche adevărată, căutată, în sfârșit găsită.

S-a trezit vorbind prostește. Cică o angajează dacă face dragoste cu el pe loc, chiar atunci. Apoi a tăcut îngrozit de ce a putut spune. Nu știe ce l-a apucat. De ce a vorbit. I-a fost frică să o atingă. Dacă o atingea nu ar mai fi lăsat-o niciodată. Fata s-a îndepărtat brusc. A râs și i-a spus că dacă nu o angajează îi va spune soției lui despre întâmplare. Nu înțelege de ce și-a dorit după acea poveste din biroul lui, să se angajeze la el în firmă. La început s-a gândit că va începe să îl șantajeze. Nu a făcut-o. Treceau unul pe lângă celălalt fără să se privească în ochi.

Într-o seară, după ce ea a plecat acasă, i-a căutat prin sertarele mesei de lucru de la firmă. A găsit un caiet cu decupaje ale pozelor lui de prin revistele în care apăruse cu tot felul de interviuri. Note scrise de mână despre el. A rămas nespus de uimit. Doar avea calculator și telefon, ce naiba! Putea să își facă un folder cu fotografii de-ale lui de pe net. Femeia era ori nebună ori proastă. Mai degrabă proastă, și-a spus. De atunci a evitat-o și a început să o uite. Ivo l-a ascultat și a devenit brusc interesat. I-a spus că vrea să o cunoască. Vahe l-a privit mirat apoi s-a gândit că ar fi chiar interesant să afle mai multe despre proasta de Miriam.

Cum e în casa ei, de exemplu. Cum face sex. Ce temperament are. Ivo ar putea să afle toate acestea și să îi povestească.

– Bună, sunt Ivo și îmi placi! Atât i-a spus în după-amiaza aceea când ea tocmai ieșise din firmă, după ce și-a terminat orele de muncă.

Fata l-a privit ca pe un nebun. Apoi a râs dându-și părul pe spate și l-a luat de mână. Purta o rochie albă din borangic. Vara îi desena conturul trupului prin furoul de mătase ce îi urmărea liniile nu prea fine dar senzuale. O ploaie târzie și caldă. O înserare cu aburi parfumați de viață liberă și de pasiune. Au ajuns la intrarea în casă.

– Uite, aici e Casa Istanbul. Aici locuiesc eu.

O casă de familie. Veche și tăcută. Părea oarecum moartă. Miriam i-a spus să intre. Când a intrat pe hol, l-a izbit un parfum puternic de levănțică. Parcă dansa prin toată casa. O acoperea precum o feregea parfumată. A cuprins-o de talie și a lipit-o de perete făcând dragoste cu ea chiar atunci, acolo. De parcă erau într-un lan de lavandă prin care adia un vânt ușor de vară. Apoi au rămas împreună. Nu i-a spus niciodată de înțelegerea cu Armatorul Vahe. De fapt nu se întâmplase nimic. I-a spus scurt lui Vahe că Miriam e iubita lui și că înțelegerea cade. Armatorul a acceptat. În sinea lui se gândea că se potrivesc, Ivo părea cam la fel de prost ca Miriam. Însă faptul că atunci pe deal, în micul sat de pescari din Beykoz, a fost de acord să se apropie de Miriam, să intre în casa și în patul ei și să îi povestească apoi armatorului despre tot ce vede, a ridicat un zid uriaș între el și fată. Zidul vinovăției. Înalt până la cer.

De parcă era un alt Ivo decât cel pe care îl știa Miriam. Se apropia de ea și apoi fugea. Nu rezista prea mult departe. Se întorcea. În fiecare zi își spunea că e ultima zi în care fata va face parte din viața lui. Seara însă, când cobora de pe vas și simțea că femeia e parte din trupul lui, că dacă stă departe de ea e înjumătățit, rupt, sfâșiat. O dorea. O avea. Știa că ea îl așteaptă mereu. Începutul însă distrugea totul. După ce făceau dragoste în „Casa Istanbul”, în interiorul lui se auzea parcă un vuiet de cutremur, de parcă urma ca întreaga casă să se prăbușească peste ei doi. Se ridica atunci brusc, se îmbrăca și mergea pe străzi la întâmplare, fumând și căutând liniștea. Nu o găsea. Până și „Casa Istanbul” se obișnuise cu el. Când intra pe ușă, se lăsa descoperită cu tandrețe.

Cel mai mult îi plăcea bufetul din bucătărie. Bufet turcesc vechi, din lemn de castan, decorat cu sculpturi somptuoase și cu vitralii în partea de sus. Mânere din bronz lucrate manual. Se vedea că fusese restaurat. O piesă prețioasă. În partea de sus avea o mulțime de sertărașe minuscule din lemn. Sertărașe cu condimente și mirodenii. Pe fiecare, sub un dreptunghi din sticlă cu margine din metal arămiu, Miriam a lui pusese o etichetă pe care era scris de mână condimentul. Ivo deschidea sertărașele și lua cu mica lopățică de lemn din interior câte puțin din mirodeniile alea și le mirosea.

Intra astfel, deodată, în Bazarul egiptean în care copilărise. De fiecare dată când se întorcea de la școală acasă trecea pe acolo ca să privească forfota și să miroase mirodeniile.

Sumacul cel vișiniu cu aromă de lămâie îi amintea de maică-sa, Leyla. Taică-su era precum uleiul de măsline, blând și iertător, maică-sa mereu avea ceva de criticat, mereu făcea ordine în jurul ei, așezând fiecare obiect din casă la locul pe care ea i-l dăduse. Sumacul și uleiul de măsline fac din salată o minunăție, își spuse Ivo zâmbind spre casa copilăriei prin care trece și azi fericit că ai lui sunt încă în putere și sănătoși. Pul biberul cel roșu. Îl are și acum mereu pe masă, lângă sare. Îi amintește de fratele lui. Iute și agitat, seamănă cu maică-sa. Jucau fotbal în spatele Bazarului egiptean până târziu în noapte, când venea maică-sa să îi ia de urechi și să îi bage în casă.

Se văd și acum o dată pe săptămână la ai lui la masă. Are nepoți de la el. Tare îi sunt dragi. Cumnată-sa a terminat o facultate de arte. E delicată și cuminte. Exact opusul fratelui său. E ciudat cum femeia aceea blândă poate face orice vrea din bărbatul ei cel nebun. Îi zâmbește și nebunul său de frate se calmează imediat. Se iubesc și se vede. Copiii sunt bine crescuți și fericiți. Tot prin bufetul de bucătărie mai găsește mereu și câte o sticlă de Nar eksisi / sirop de rodie. Dulce-acrișor, acoperă cărnurile și salatele și le revigorează. Miriam e asemenea lui. Dulce, calină, acceptându-l mereu. Aspră, nebună, fugind când e supărată. Stări contradictorii. Tăceri bruște și reveniri magice. Miriam a lui. Oare va fi a lui vreodată?

Mai găsește prin sertarele bufetului șofranul care înnobilează pilaful cel proletar și zilnic. Îi aduce aminte de bunicii lui. De bătrânețile lor liniștite în casa din spatele Bazarului Egiptean. De ce a învățat de la ei. De dragostea pentru drumul pe apă moștenită de la bunicul și tatăl lui. Au lucrat și ei la rândul lor tot pe vase de croazieră și pe feriboturi. Mângâie bufetul și acesta parcă îi trage cu ochiul. Știe că dacă trage de mânerul unuia dintre locașurile lui pătrățoase și destul de mari, găsește, în afară de pâine și lipii, un coș întreg cu sigara borek cu brânză. Miriam face în fiecare săptămână. Știe că le face pentru el. Ei nu îi plac.

În partea dreaptă stau ascunse, în așteptare, ceaiurile. Alături de paharele mici, în formă de lalea.

Ceaiul roșu ca sângele de pe plantațiile din Rize. Ceaiul negru. Ceaiul de salvie. Cel de mentă și cel de tei. Lui Ivo îi place ceaiul negru. Miriam bea uneori, seara, ceai de tei. Dintre cutiile transparente cu capace țuguiate precum turlele minaretelor și păhăruțele în formă de lalea, își ridică privirea în așteptare, zaharnița pântecoasă plină cu cuburi de zahăr. E din argint și capacul e dantelat. Pare o broderie zâmbindu-i ceaiului care fără ea nu are gust. Miriam a lui e precum cubulețele alea de zahăr. El e precum ceaiul din Rize. Ivo surâde gândurilor și cotrobăie mai departe prin vechiul bufet. În partea de jos, pe rafturi, ordonate și cuminți, o mulțime de oale, cratițe, tingiri, tigăi, tăvi mai mici sau mai mari, rotunde, pătrate, dreptunghiulare.

„Casa Istanbul” a adăpostit zeci de ani familia. Bufetul otoman străvechi i-a privit pe toți cum au trăit și cum au murit. A mai rămas doar Miriam. Atâția copiii de-a lungul anilor au căutat prin bufetul bucătăriei din „Casa Istanbul”, dulciuri și tot felul de plăcinte și fursecuri. Bufetul li se părea un obiect magic. Erau prinși deseori și amenințați cu papucul de mamele și bunicile lor. Râdeau. Ieșeau dar se întorceau mereu. Bufetul de bucătărie îi aștepta. Ivo se simte precum toți acei copii de pe vremuri, de fiecare dată când ajunge în Casa Istanbul, la Miriam. Tocmai a descoperit un borcan cu miere de albine și unul cu dulceață de trandafiri. Tot acolo a dat și peste unul cu gem de smochine. Mângâie înduioșat scrisul de mână al lui Miriam de pe etichete. Fetei îi place să scrie de mână. Are o colecție întreagă de stilouri și de caiete. Ivo se întunecă. Oare i-a făcut și lui un caiet cu poze și cu note despre întâlnirile lor, scrise de mână, așa cum i-a făcut lui Vahe? Alungă însă gândul și explorează mai departe prin bufet.

E liniște și cald în bucătărie. Îi e bine. Miriam intră și îl prinde alergând cu lingurița prin borcanul cu măsline de Marmara, mici și stafidite, printre care râd bucăți de lămâie. Îl ia în brațe. Bufetul îi privește înduioșat. Tremurătoarele culori portocaliu-teracotă, roșu-rodie și roșu-Tițian, mătăsurile și catifelurile bucătăriei vechi turcești încălzesc imaginea celor doi, o decupează și o așază în cartea aceasta.

În capitolul următor vom intra în casa și în viața armeanului Vahe. Timp și viață să fie că litere avem din plin.

-Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)-

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.