PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Casa Istanbul (1)

Miriam 

 

– Dulapul – 

 

   În casă miroase a levănțică de la dulapul cu haine pe care Miriam tocmai l-a deschis. O mulțime de haine vechi ale ei și ale părinților ei. Habar n-are de ce le mai păstrează. Ea care iubește interiorul minimalist. Camerele mari și neîncărcate cu mobilier. Bărbații simpli și direcți. Ferestrele luminoase, neacoperite de perdele. 

   De afară zgomotele Istanbulului intră în valuri și ung pereții cu umbre, penumbre și spoturi de lumini tremurătoare. Pare că se află în mijlocul unei piețe uriașe. În jurul ei, lumea agitându-se. În interiorul ei, liniștea mirosind a săculețe cu levănțică ascunse în buzunare de haine vechi. Zgomotul marilor bulevarde e atât de intens în Istanbul încât, dacă ești cu adevărat atent la el, amețești. Toate aceste sunete: claxoanele mașinilor circulând parcă mai haotic decât oriunde, vocile vânzătorilor ambulanți chemând trecătorii să le cumpere marfa, muzica unei aripi de pasăre în zbor, hohotele de râs ale pescărușilor, vocile oamenilor care se strigă unii pe alții, nostaljik tramvai alunecând prin Taksim, sunetul șinelor peste care trece, zgomotul oglinzii pe care un trecător tocmai a scăpat-o din mâini, a căzut pe asfalt și s-a spart în zeci de cioburi din care Istanbulul te privește. 

   Toate aceste zgomote și multe altele formează un plafon, un tavan din sticlă care acoperă oamenii și îi îndepărtează de realitate. Cu cât zgomotele sunt mai multe și mai intense cu atât parcă te îndepărtează de realitate. Realitatea lui Miriam e silențioasă. Frica și singurătatea sunt tăcute. Dacă vrei să le asculți le devii prizonier. Știe toate acestea de aceea îi place să se lase uneori surprinsă de zgomotele orașului care intră pe fereastră. 

   Miriam e tânără încă. Le spune tuturor că are 29 de ani dar are de fapt 36. Oamenii zâmbesc și dau din cap spre ea de parcă ar crede-o. Ironic, faptul că le spune tuturor o vârstă mult mai mică îi face să creadă că ar avea de fapt peste 40 de ani. Iubitul ei se numește Ivo. Are păr lung și ondulat, degete prelungi care alunecă uneori pe trupul lui Miriam ca pe un instrument muzical. „Degete oarbe” le spune ea. De parcă nu i-ar cunoaște fiecare semn, fiecare milimetru de piele, fiecare adâncitură și rotunjime, fiecare lumină și umbră. De parcă i-ar remodela trupul și apoi, uitând de el și orb fiind, ar încerca să și-l aducă aminte alunecându-și mâinile pe el. Ivo al ei cel fidel, cel înalt, cel iubit, cel cu tăceri și absențe prelungi. Ivo cel cu surprize în cascadă. Ivo cel apărând deodată la ușa ei, la cele mai ciudate ore din zi sau din noapte.

   Ivo, iubitul ei căruia îi păstrează un set de lenjerie intimă în dulapul cu miros de levănțică și o pereche de papuci de casă în holul de la intrare. De fiecare dată când se întoarce acasă îi vede pe ei înainte de toate. De parcă Ivo ar fi în acasă și ar aștepta-o să se întoarcă în fiecare zi, iar când deschide ușa se aude deodată vocea lui: 

   – Ai venit iubito?

   Și ea îi răspunde din hol, așezându-i papucii care parcă nu stau aliniați cum trebuie unul lângă celălalt: 

   – Am venit, iubitule!

   Dar casa e veche și tăcută, de parcă ar fi moartă. Uneori i se pare un cavou. Casa Istanbul. De fiecare dată când se întoarce acasă, Miriam se duce direct la fereasta dinspre bulevard și o deschide. Să intre zgomotele orașului. Să o umple de viață. Tăcerea îi aparține singurătății și fricii de ea. Miriam știe. Uneori, seara sau peste zi, duminica, dacă Ivo al ei nu vine, deschide ușile dulapului cel mare, adus de bunicii ei, când s-au mutat la Istanbul din Trabzon. Dulapul păstrează în el întreaga familie a lui Miriam. Ăsta e baticul alb cu dungi verticale al străbunicii Ayla pe care nu a cunoscut-o dar a aflat că și-l lega în jurul taliei, peste rochie, când gătea muhlama sau pilaf cu hamsii în bucătăria ei veche din Bayburt. Acesta e paltonul tatălui ei, Onur. Își aduce aminte cum în copilărie se trezea în fiecare dimineață devreme, să își ia la revedere înainte ca el să pornească spre fabrica unde lucra. De parcă o copilărie întreagă ar fi știut că fabrica i-l va lua până la urmă. Că într-o zi nu se va mai întoarce acasă. 

   L-au așteptat în ziua aceea ore întregi. Abia spre seară, cineva dintre cei de la fabrică și-a adus aminte să îi sune familia. Mama ei a leșinat în timp ce vorbea la telefon. Miriam auzea vocea îndepărtată a unui bărbat repetând întruna: „Condoleanțe!”, „Condoleanțe!” Paltonul mirosea cândva a tată și a viață fără griji. Azi miroase a levănțică. Hainele ei cele noi nu au nici un miros. L-a întrebat pe Ivo a ce miroase ea și hainele ei. I-a răspuns că nu are miros. Că e doar ea și atât. Tot prin dulap mai trăiește încă și rochia pe care o purta în seara în care l-a cunoscut pe Yunus, primul ei iubit. 

   Făceau dragoste în podul casei lui părintești din Cihangir. Printre lăzi pline cu scrisori vechi din armată ale tatălui lui Yunus pentru maică-sa. Printre colivii de porumbei ruginite, pe o canapea străveche cu arcurile rupte. Erau adolescenți și nepricepuți. Se uitau prin reviste și imitau. În anul acela defila goală prin podul plin de praf în fața lui Yunus iar el o privea de parcă ar fi fost singura fată de pe lume. Apoi i-a prins taică-su lui Yunus și i-a bătut pe amândoi. Ei i-a rupt o coastă și a umblat o lună cu vânătăi pe față și pe trup. A ieșit scandal mare. Părinții ei au vrut să îi dea în judecată pentru că au bătut-o. I-au despărțit. Nu le-au mai dat voie să se vadă.

   L-a căutat câțiva ani mai târziu. Era studentă. Yunus era însurat. Lucra ca agent de pază la un supermarket. Nu a dat la facultate. I-a deschis ușa nevastă-sa. O țărancă șleampătă cu accent de Anatolia, urâtă, grasă, cu turban murdar și cu un copil mic în brațe. A plecat înainte să o ia la bătaie. Ar fi fost a doua bătaie primită în casa aceea. Una în pod. Alta la parter. Mai păstrează prin dulap și cămașa de mătase aurie a maică-si pe care și-o îmbrăca de obicei de Anul Nou sau când mergeau pe la vreo nuntă. 

   În spital, înainte să moară, a rugat-o să nu o arunce. Îi plăcea tare mult. Nu a cunoscut-o niciodată prea bine pe maică-sa. Nu vorbeau aproape deloc. După moartea lui taică-su rămăsese cu mințile cam rătăcite. Femeile din familia lor au fost mereu atașate de bărbații pe care îi aveau. Doar ea nu avea pe niciunul cu adevărat. Mai bine. De aceea nu îl întreba niciodată pe Ivo unde pleacă și de ce nu rămâne definitiv al ei. Nu voia să se atașeze de el prea mult. Nu voia să devină ca maică-sa. Mirosul de levănțică dansează prin toată casa. „Casa Istanbul”, cum i se spune în familia ei de zeci de ani. De fapt așa i-au spus străbunicii lui Miriam când s-au mutat aici, din Trabzon. Nu au vândut casa din ținutul de la Marea Neagră. Ca să le deosebească, le numeau pe una „Casa Istanbul”, pe cealaltă „Casa Trabzon”. 

   Miriam lucrează la firma unui armator armean foarte bogat. Muncă de birou. Nu e cine știe ce nici salariul nici munca. A angajat-o imediat după facultate. S-a dus direct la el să îi spună că vrea să lucreze împreună. Orice dar să o angajeze. Îl știa din pozele de pe net. Mai apăruse și pe la televizor. Îi citise toate interviurile de prin revistele de afaceri. Armatorul i-a cerut să se culce cu el ca să o angajeze. Miriam i-a răspuns că dacă nu o angajează va merge la soția lui și îi va spune ce s-a întâmplat. Armatorul a râs și a angajat-o. Cică va ajunge departe. E descurcăreață. A ajuns. După 10 ani a reușit să obțină propriul ei birou în firmă. Aceeași muncă doar cu birou propriu. Până atunci lucra într-o sală uriașă împreună cu zeci de alți angajați. Un pas uriaș înainte în groapa neagră a muncii pe care și-o detesta.

   Ce nu știa armeanul atunci când a mers la el să îi ceară să o angajeze, era că Miriam îl iubea și   s-ar fi culcat cu el oricum dacă nu încerca să o șantajeze. Deși era însurat. După Yunus nu mai avusese nici un bărbat. Își dorea unul în viața ei iar armeanul avea cei mai negri ochi văzuți de ea vreodată și un tenul de un alb-strălucitor pe care se abținea cu greu să nu îl mângâie când a ajuns în fața lui. Mâinile armeanului erau puternice și vocea lui o făcea să amețească. Apoi s-a lăsat – precum un văl negru de burka sau de niqab – tăcerea între ei doi. Treceau unul pe lângă celălalt fără să își spună nimic.

   În dulapul cel uriaș, Miriam păstrează, pe raftul de sus, într-o cutie de tablă, roz cu cerculețe aurii și turcoaz, o brățară maro din piele în interiorul căreia e ștanțat numele armeanului. Probabil Miriam nu ar păstra-o dacă ar ști că e un dar primit de la nevastă-sa și că armeanul nici măcar nu i-a observat lipsa. O ținea pe biroul dezordonat mereu, printre alte mărunțișuri, să creadă nevastă-sa când mai vine în vizită cu cei mici, că i-a plăcut și că o privește mereu ca să îi amintească de ea. 

   De la Ivo ține în dulap rochia ei albă din borangic, cu furou de mătase atașat, pe care o purta în vara când s-au cunoscut. Rochia e sfâșiată. Bărbatul a prins-o de talie brutal și a lipit-o de perete când au intrat în holul casei ei. Rochia subțire s-a destrămat. Sau, mai bine spus, Ivo i-a sfâșiat-o. La început rochia ei mirosea a trupul lui Ivo. Adică a Marmara și a Bosfor pe care bărbatul naviga zilnic cu feribotul pe care era căpitan. A bărbat mai mereu gata să facă dragoste cu ea, a ceață în larg, a furtună, a pasiune dar și a spaimă că l-ar putea pierde. 

   Acum, rochia, la fel ca toate hainele din dulap, miroase a levănțică. Levănțica nu îi aduce aminte de nimic. Acoperă totul și o face să se întoarcă repede la viața ei de zi cu zi. Altfel ar rămâne pentru totdeauna închisă în dulapul din Casa Istanbul. Prizonieră.

 

                                                                                                        -Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)- 

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.