PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Café Pușkin (3)

Elodie și nemurirea

Există un timp nemărginit și înaintea vieții noastre, și după ea. Vii sau morți, facem parte din acel timp. Devenim astfel eterni. Absența noastră fizică din lumea oamenilor e parte a acelei lumi nesfârșite. Gata! Am rezolvat și problema nemuririi! Își spune Elodie în timp ce privește micile jocuri ale umbrelor care dansează pe dalele din jurul fântânii Wallace, din apropierea gării Saint-Lazare. Azi a fost o zi în care Elodie s-a simțit încă de dimineață gata de drum. Mergi la gară și iei primul tren, Elodie! Și-a spus. Apoi și-a rezolvat micile treburi la facultate. Cât să fie liberă câteva zile. Și-a sunat și părinții să îi anunțe că pleacă din oraș.

A șters din telefon pozele cu Octave. A pus într-o cutie de carton toate micile fleacuri pe care băiatul obișnuia să i le cumpere zilnic. A aruncat cutia la gunoi în timp ce ieșea din casă. Parisul e, după ploaie, ușor mohorât și foarte curios să vadă încotro o ia tânăra lui prietenă. Elodie e îmbrăcată în blugi de un albastru deschis și vesel, pantofi roz cu buline albe în picioare și un trenci cu 2 rânduri de nasturi, scurt, de culoarea zmeurei. Pe umăr poartă un rucsac de culoare cobalt care contrastează simpatic cu trenciul zmeuriu. Mai are și o eșarfă din mătase, cu cocori albi pe fond albastru, legată într-o parte.

O ia pe jos, pe rue Pasquier. O vedem trecând de stația de autobuz Pasquier-Anjou. Pe bulevardul Haussman își lipește nasul de vitrina unui butic cu cosmetice din care îi surâde o pensulă pentru față, uriașă, în culorile curcubeului. Nu intră. Merge mai departe. Ajunge în fața gării Saint-Lazare. Privește clădirea cu nenumăratele ei ferestre înalte. Știe că va intra în curând. Se va da neapărat, câteva minute, cu scările rulante. Îi plac mult și se simte chiar mai bine decât într-un parc de distracții, când merge în sus și în jos cu ele. Deocamdată se duce spre fântâna Wallace. Vrea să stea câteva minute acolo și să se gândească la ce va face zilele astea. Habar n-are încotro să o ia. Important e să plece un timp. Călătoria cu trenul va fi fantastică!

Ajunsă în fața fântânii Wallace, Elodie observă pentru prima dată că tunicile cariatidelor cu care e decorată sunt diferite. Fiecare tunică arată altfel. Vine la gara Saint-Lazare încă din copilărie. Stă și privește de multe ori fântâna, imaginându-și o mulțime de povești. E prima dată însă, când observă diferența dintre cariatide. Era sigură că sunt toate la fel! E spre amiază deja. Azi nu plouă. Cerul e de un albastru-acuarelă. Cu norii desenați parcă de o mână de copil. Dumnezeu e precis un copil. Își continuă Elodie frazele pompoase și foarte sobre, în gând.

În timp ce fetele de vârsta ei se hlizesc la pantofii colorați Louboutin, așezați în vitrina magazinului cu mochetă roșie din Saint Honoré, și stau pe gânduri minute întregi dacă să intre sau nu în lumea aceea de vis, cu scări interioare în spirală, de asemenea roșii, cu rafturi albe și cu spoturi de lumini care scot în evidență pantofii-bijuterii, ea tocmai poartă o pereche de Louboutin cu toc. Pantofii ei de sărbătoare. Roz cu picățele albe, primiți de ziua ei în dar de la maică-sa. Deși au toc sunt foarte comozi și rezistenți, poate alerga liniștită după un tren, la o adică. Poate să își pună însă, la o adică, perechea de sneakerși purpurii cu flori, tot Louboutin – primiți de la taică-su – pe care o ține în rucsacul de umăr. Îi plac hainele colorate. Uneori se mai îmbracă însă și doar în negru, cu mici accesorii argintii. Îi mai plac și micile vitrine cu tot felul de prostii vechi, de care e plin cartierul ei. Îi plac și zilele cu ploaie când Parisul pare mai vesel decât alte orașe.

Îi plac bărbații care știu ce vor și care o lipesc de ușă sau de perete, printr-un gest scurt și puternic dar deloc violent. Bărbații care fac sex fără preludii enervante. Bine, e drept că a avut până acum doar un singur bărbat. La 22 de ani e cam puțin unul. Celelalte fete au avut deja echipe întregi. Se simte cumva stânjenită în fața lor. De aceea le-a lăsat să creadă că a avut mai mulți. Îi plac bărbații puternici, macho, fără miorlăieli poetice și multe pălăvrăgeli. Ăia care îți spun direct și din prima că te iubesc și chiar o fac atunci când îți spun. Bărbați care nu țin cont de nimic dacă te vor. Bărbați care îți aduc flori din senin când nu e nicio sărbătoare. De sărbători deseori trebuie să le cumperi tu, ca să le dea cunoștințelor. Bărbații curați și simpli pe care poți să îi iei direct de mână. Nu vei cădea niciodată cât timp ești lângă ei. Bărbații care te fac femeia lor și nu mai pot trăi fără tine. Astfel de bărbați îi plac ei. Poate nici măcar nu există așa ceva. Poate sunt inventați de scriitori și de tot felul de scenariști cu dioptrii uriașe, cu ten acneic și degete îngălbenite de la țigări. Ori prea bătrâni ori prea tineri, mai tot timpul beți sau drogați – probabil de aici distorsionarea cruntă a realității – nedezlipiți de laptopurile lor și neieșind din casă cu lunile.

Niște tâmpiți! Vorba uriașului Thomas Mann: „înainte să te așezi să scrii, ridică-te să trăiești!”. Dacă nici nu există asemenea bărbați?! Dacă sunt doar niște invenții?! Taică-su, de exemplu, arată extrem de efeminat și mulți cred că ar fi bisexual. Sau fătălăul de Octave. A umblat un an după fundul ei. După ce s-a culcat cu el, Octave a început să plângă. Cică de fericire că a fost primul. Apoi i-a spus că era convins că e experimentată și se culcase cu cel puțin jumătate din băieții din anul lor. I-a tras o palmă de a durut-o mâna câteva zile. Măcar să aibă de ce să plângă!

Nici măcar nu știa să facă sex. Un prost cu penis mic și aere de băiat inteligent. L-a acceptat pentru că nu își găsise încă, unul care să o lipească de perete și să îi spună că e a lui. Începea chiar să creadă că nici nu există așa ceva. Elodie e una dintre acele franțuzoaice cu părul blond și drept, zvelte, cu față inteligentă și cu o frumusețe rafinată. Bogată și tânără. Vânată de tot felul de maimuțoi pentru banii ei. Cu toate acestea, e mereu încruntată. Generalizează mereu. Emite sentințe cu un aer marțial, așa cum numai o fată de 22 de ani, sigură că este prima care descoperă adevărurile mărunte ale lumii, o face.

E trist că majoritatea oamenilor își pierd siguranța și dezinvoltura tinereții odată cu timpul. Se transformă în niște aparate ruginite care dau sfaturi, cu ochelarii pe nas. Își bat joc de delicata ființă a copilului și tânărului plin de vise care au fost. Și nu e vorba doar despre inocență ci mai ales despre partea lor cea mai bună. Despre lamura lor. De ceea ce sunt ei cu adevărat. Câți ajung acolo, în adâncul lor? Înconjoară lumea la propriu dar nu sunt capabili să intre în ei înșiși ca să se înțeleagă.Țin conferințe despre șotron și sesiuni de comunicare științifică despre acadele și teniși.

În loc, odată cu trecerea timpului, să își pună tot mai multe întrebări – dată fiind imensitatea lumii în care trăiesc – ei dau răspunsuri pe bandă rulantă. Deseori fără să fie întrebați. Creează și respectă reguli imbecile. Flutură pancarte idioate precum: „maturizează-te!”, „îmbătrânește frumos!”, „fii în rândul lumii!”.

Vor mereu să fie asemenea celor din jurul lor. Chiar dacă în jur e mizerie și haos. Au un acoperiș deasupra capului, o meserie, o pâine zilnic pe masă dar ei spun că sunt săraci. Pentru că muncesc prea mult pentru pâinea aceea, probabil. Și muncile lor nu le plac. Viețile lor nu le plac. Nu își iubesc familiile cu adevărat. Nu mai au vise și speranțe inocente.

Într-un parc plin cu frunze de toamnă, ei se uită sub bancă să vadă dacă e măturat. Mereu nemulțumiți, văd în toți cei diferiți de ei posibili dușmani. Mizantropia le roade sufletul. Mor într-un final fără să fi fost vreodată fericiți. Nu au știut cum. Nici măcar nu au știut și ce înseamnă cuvântul acela. Discută între ei deși au definiții diferite asupra acelorași termeni. Zici că s-au întâlnit surzii cu muții. Ce e cu lumea asta a oamenilor? se întreabă Julie, în fața fântânii Wallace de pe rue d’Amsterdam. Oameni care văd în toate, mizeria lumii, înainte de a-i vedea culorile. Micii visători ce jucau șotron prin cartierele lumii devin odată cu trecerea timpului marii mizantropi care păzesc mormintele copiilor care au fost.

Să-l ia dracu pe Octave și pe toți bărbații ca el! A dat sfoară în toată facultatea că a fost primul ei bărbat. Ca să se răzbune, ea le-a spus tuturor că e impotent și nici măcar nu a putut face sex cu ea, de aceea împrăștie minciuni. Când se întâlnesc pe undeva – doar stau în același cartier și sunt colegi de facultate – el se întoarce brusc și o ia în direcția opusă. Și bine face! Cretinul! Un nepriceput. Habar n-are să pună mâna pe o femeie. Primul ei bărbat a fost un dobitoc și probabil și-l va aminti mereu.

Intră în gară. Se uită la panourile cu orele de plecare ale trenurilor. Va merge la Nisa și punct! Nu a mai fost niciodată acolo. Se îndreaptă spre ghișeul de bilete. Simte în spatele ei o prezență cunoscută. Se întoarce. Îl știe! E cineva pe care l-a cunoscut. Trebuie să fie! Nu se poate altfel! O aromă lemnoasă de parfum îi amintește de un drum de țară, demult, în copilărie, când au vizitat Rusia. Ceva îndepărtat dar cunoscut. Își dă seama apoi că îl vede acum pentru prima oară. Că omul înalt care așteaptă în spatele ei la rând e un necunoscut.

Ia un bilet spre Nisa. Apoi începe să scormonească prin rucsac, se face că nu găsește ceva, de fapt nu vrea decât să audă spre ce stație își ia bărbatul bilet.

– Un bilet spre Nisa, vă rog.

– Vă dau un bilet în fața domnișoarei. Spune femeia de la ghișeu, zâmbind amabilă spre fată. Și-a dat seama că fata a rămas pe loc doar ca să afle unde merge bărbatul ăsta atât de sexy, grizonat și teribil de interesant.

Bărbatul își ia biletul și se întoarce spre Elodie:

– Bună, eu sunt Alain și vom călători împreună.

Până la tren mai sunt vreo 2 ore.

– Ce facem acum, Alain? Îl întreabă fata. Mai avem până la tren.

Nu îi vine să creadă că a vorbit cu voce tare. Ce o să creadă bărbatul ăsta despre ea, acum? Alain o trage brusc din calea unui grup de turiști zgomotoși care se îndreaptă spre ghișeu. Gestul o face să se clatine. Ca să nu cadă, se lipește de peretele alb dintre 2 buticuri ale gării. Îl trage spre ea pe Alain, instinctiv. Acesta o prinde cu o mână de talie. Cealaltă mână și-o strecoară între capul fetei și perete, ca să nu se lovească. Se lipește de ea o secundă, împins de valul de turiști.

– Hop, te-am prins! Ești a mea! îi spune el râzând.

În secunda următoare, fără să își dea seama, Eloise îl mângâie pe obraz și pe părul lui grizonat. Apoi își retrage mâna speriată și stânjenită. Se înroșește de rușine. Alain privește uimit spre fată și

se aude deodată vorbind, înainte să înțeleagă ce l-a apucat:

– Știi, Elodie, de fapt numele meu pentru tine e Albert.

Fata nu înțelege ce vrea să spună dar simte că în acel moment se întâmplă ceva care peste ani va rămâne ca un fapt important din viața lor. Îl ia de mână. Lui i se pare firesc. Pleacă împreună spre scările rulante. Elodie îi arată în vitrina unuia dintre micile și nenumăratele buticuri ale gării, o matrioșkă foarte colorată, așezată pe o masă acoperită cu un șal rusesc înflorat.

– Uite, e precum ornamentele de iarnă, de anul trecut, de la Cafe Pușkin din Madeleine! Albert, știi ce cred eu, chiar acum, în acest moment? Că suntem nemuritori, Albert! Nemuritori! Așa să știi.

În urma lor, matrioșka zâmbește dând foarte mulțumită din cap.

Va urma – sau poate nu… mai vedem, mai așteptăm, mai lăsăm timpul să treacă…

-Rio Rita / portrete și schițe (2021 -2022)-

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.