PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu – Bernardo M și bucuria de a trăi

 

   Cam în aceste zile, poate mai înainte, poate după ce trăsese Joana Carda linia pe pământ cu nuiaua de velniș, se plimba un bărbat pe plajă, era pe înserate, cînd foșnetul valurilor de-abia se aude, scurt și reținut ca un suspin fără motiv, iar acest bărbat, care va spune mai tîrziu că se numește Joaquim Sassa, umbla pe linia mareei care separă nisipurile uscate de cele umede și din cînd în cînd se apleca să ia cîte o scoică. (José Saramago, Pluta de piatră)

 

   Bucuria simplă de a fi în viață. Asta am învățat de la Bernardo M, ofițer pe un vas portughez, oarecum tânăr, pe care l-am întâlnit într-o seară ploioasă de primăvară, în port la Lisabona, dincolo de Ponte 25 de Abril / Podul 25 Aprilie. Acolo unde Tejo se varsă în Atlantic.

Tatăl său fusese și el marinar iar maică-sa, o braziliancă din Cabo Frio, cu ochi negri și o boală care a răpus-o înainte ca Bernardo să îi învețe pe de rost trăsăturile. Își mai amintea doar că avea ochii negri precum Atlanticul în întunericul nopții.

A copilărit printre 1000 de mătuși grijulii, în Cabo Frio. Apoi s-au mutat toți la Lisabona și a trăit mai departe printre clădirile, oamenii și aromele orașului. Pe străzile înguste ale Alfamei, fugind după tramvaiul 28, printre casele renascentiste și baroce din Barro Alto.

 

Lisabona cu acoperișurile ei portocalii, cu auriile ei pasteis de nata / mici tarte cu cremă de ou, vanilie și scorțișoară, cu anotimpurile acoperite de un cer care îți spune că ești etern, asemenea lui. Bucuria simplă de a trăi. Privești cerul primăverii lisaboneze sau ploaia în lumina înserării, printre liniile tramvaielor galbene. Ploaia cu adierile și aromele ei. Îți spui că pământul e etern, cerul e etern și, la rândul tău, și tu ești etern. Chiar devii. Momentul în care te-ai simțit nemuritor e însăși esența vieții tale muritoare. Culoarea momentului tău e violet ca florile arborilor de jacaranda de pe bulevardele Lisabonei.

Unii își clădesc imperii, fortărețe sau colibe pe care le ferecă bine cu lacăte uriașe. Alții se pierd în amănuntele zilnice plângându-se mereu de greutățile vieții, de lipsa banilor, de cartierele în care locuiesc, de oamenii din jurul lor.

Unii își construiesc familii uriașe. Alții adună cărți, fluturi, insigne și alte chibrituri. Fiecare cu trecerea lui prin viață. Nu există sensuri ale vieții personale mai puțin importante sau mai bune. Pe toate însă le definește momentul simplu în care te bucuri că ești în viață iar ceva din afara ta te face să te simți etern. Un peisaj, un om, o culoare, o revelație, un tramvai sau un vapor. Indiferent ce. Momentul tău.

Lui Bernardo M mările și oceanele lumii întinzându-se sub un cer pe care îl putea privi de pe vasul său, îi ofereau momente esențiale. Nimic altceva. Eu m-am simțit nemuritoare în primăvara aceea privind ploaia și tramvaiele galbene din Lisabona. Asta am învățat de la Bernardo M., bărbatul încă tânăr pe care l-am întâlnit în port la Lisabona, în 2015. Există momente care condensează în ele întreaga noastră viață și ne fac eterni. Momente aparent banale, fără vreo semnificație în biografiile noastre dar care ne definesc. Unii le trăiesc. Alții nici măcar nu își dau seama când trec prin ele.

Ne-am plimbat toți trei prin Lisabona în zilele care au urmat. Am trăit împreună privind cerul, ploaia de primăvară și tramvaiele galbene, momente în care ne-am simțit, și chiar am fost, eterni. Apoi ne-am despărțit prieteni pe viață. Bernardo îmi spunea „Menina de água / Fata apei”, pentru că m-a întâlnit în port. De Onisim s-a apropiat imediat pentru că el îl asculta cu atenție fără să îl tot întrerupă ca mine, și îi înțelegea mult mai bine engleza.

Ultima dată ne-a sunat anul trecut din Marsilia, de pe vasul lui care staționa în port câteva zile. Ne-am dus să îl întâlnim. Am umblat mult, la întâmplare, toți trei, ca de obicei, și am simțit iar, alături de el, aceeași senzație de „pentru totdeauna”. Mi-a cumpărat de la docuri un șirag de mărgele din coral roșu pe care îl țin în cutia mea cu mărunțișuri de pe masa de scris. Ieri l-am rugat pe Onisim să îl sune.

Ce faci, Bernardo? l-am întrebat.

Privesc cerul, meninos / copii! Suntem nemuritori! Ce poate să ne bucure mai mult în acest  sfârșit și început de an decât că suntem în viață?

 

(Din volumul, în curs de apariție, în anul 2022, O după-amiază cu Miller și Kerouac)

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.