Simplu precum un blues de-al lui Muddy Waters ascultat dimineața în primii zori, la căști, pe acoperiș. Unul dintre multele acoperișuri ale Parisului pe care oamenii se cațără ca să poată privi mai îndeaproape cerul și rețeaua de străzi și luminile și viețile lor. Lumea asta poate fi pe cât de absurdă pe atât de fabulos de frumoasă. Cu noi sau fără noi, rămâne etern imobilizată în rama frumuseții ei desăvârșite. O privesc și îmi dau seama că deși voi muri probabil pe la 103 ani, ca bunică-mea, fumând o țigară și adormind apoi liniștită, mă apropii de momentul acela, nu mă îndepărtez.
Moartea dansează undeva la linia îndepărtată a orizontului. Am atins linia aceea de multe ori și mereu m-am întors înapoi. Moartea rămâne acolo, dansând în așteptarea mea. Doar eu înaintez înspre ea. Ea rămâne pe loc, privindu-mă. Nu se șterge și nu dispare. E chiar linia orizontului. Nu îmi e frică de ea. Nu o caut și nu o aștept, dar într-o zi va fi a mea. Am scrisul care mă salvează de la depresie și de Marea Frică. Voi trăi și după moarte, chiar dacă voi avea un singur cititor. Asta mi-am dorit dintotdeauna, deci asta fac. Scriu și trăiesc pentru totdeauna.
Am dansat cu moartea de multe ori. Pentru că eu trăiesc dansând. La fel ca Linda, o prietenă de-a mea, dansatoare într-o trupă de dans contemporan.
O fată înaltă, cu trup osos și pomeții ieșiți în relief. Câțiva pistrui pe nas și rujul dat pe fugă, fără oglindă, depășind linia buzelor. Părul de culoarea alunei. Uscat, țepos și deseori nepieptănat. Ascuns în cocuri și neîngrijit. O fată ce poartă pulovere lălâi care o fac să pară și mai slabă decât e.
Linda locuiește într-o clădire tip Haussman, de pe bulevardul Raspail, la intersecția Vavin. Aproape de statuia lui Balzac îmbrăcat în rasă de călugăr dominican, făcută de Rodin. Artistul a promis că termină statuia într-un an și jumătate dar i-au trebuit 7 ani să o termine iar cei care au comandat-o – niște tipi scorțoși dintr-o asociație filologică – nu au fost mulțumiți de ea. Știu detaliile astea de la Linda care e fascinată de monument și are chiar o anume mândrie pariziană când se referă la el. Mereu fixează statuia lui Rodin ca punct de reper, când e întrebată în ce cartier locuiește.
Apartamentul în care locuiește Linda e al mamei sale, rămas din familie. O familie veche cu rădăcini aristocratice din care au mai rămas doar ele două. Linda nu are mătuși, veri, unchi și alte rude din partea mamei. Din partea tatălui s-ar putea să aibă rude în viață dar nu le cunoaște. După moartea tatălui ei, maică-sa s-a căsătorit cu un negustor de brânză italian și s-a mutat la Florența. Linda avea 18 ani pe atunci și tocmai devenise studentă la Conservator. Dans contemporan. Maică-sa a lăsat-o singură și s-a dus cu negustorul ei de brânză să locuiască în Sant Ambrosio, un cartier destul de central, din Florența. Stă în piața din Sant Ambrosio, la tarabă, cu un șorț verde brotac cu desene geometrice roz, și vinde rotițe de brânză cu etichete roșii.
Vara, bărbatul ei e toată ziua la bufetul din piață. Ronțăie crostini cu mozarella și roșii și bea aperitive dulci, privind-o de la terasă. Din când în când îi face cu mâna, iar Janette, maică-sa, e tare fericită atunci. Se simte tânără și iubită. Fac sex aproape zilnic, după cum îi scrie Lindei în e-mail-urile pe care i le trimite. De asemenea merg și în vacanțe foarte des. Iarna, în decembrie, macaronarul de Fabio o duce la munte să schieze. Sora lui Fabio locuiește în Alpi, prin Valle d’Aosta, într-o stațiune de schi renumită: Breuil-Cervinia. Stau pe gratis acolo toată luna decembrie. Mănâncă fără să plătească nimic. Paradis! Se dau cu schiurile toată ziua.
Fabio e fericit. Soră-sa Tessa face niște crostini cu ardei și niște bruschette delicioase. E bucătăreasă și mâncărurile ei sunt vestite în toată stațiunea. Linda citește e-mail-urile de la maică-sa și tace apăsat. Îi răspunde rar. Au trecut aproape 10 ani de când a plecat. Nu au chemat-o niciodată să vină cu ei în vacanțe la schi. Cică ar fi prea mulți ca să stea și să mănânce pe gratis la sora lui Fabio. Linda a mers de vreo două ori în 10 ani la Florența dar când au vrut să o pună să vândă rotițe de brânză în piață s-a întors acasă. Nu s-a mai dus de atunci. Maică-sa nu a mai venit niciodată la Paris de când s-a măritat. Cică nu are sens. I-a trimis bani un timp, cât era la facultate. Foarte puțini și destul de rar. Nu se putea baza pe ei, ca să trăiască. A ajutat-o Albert Dirijorul, cum îi spune ea.
Maică-sa îi scrie aproape zilnic și îi tot aduce aminte că stă în casa ei ca și când i-ar face o favoare uriașă. Linda se simte prost și crede că la un moment dat o va da afară ca să închirieze casa. Adună bani pentru orice eventualitate. Să nu rămână pe stradă. În fiecare dimineață, Linda mănâncă o felie de șuncă de Praga în care presează un triunghi de brânză topită. Rulează felia și o mănâncă așa, ca pe un rulou. Fără pâine. Bea ceai verde fără zahăr. Face dragoste de 2 ori pe săptămână cu Dirijorul ei care predă la Conservator. I-a fost studentă pe vremuri. Au rămas de atunci împreună. Amândoi poartă de obicei un coc în vârful capului și știu că nu vor locui niciodată împreună. Nu vor îmbătrâni împreună. Nu vor avea copii împreună și nu se vor trezi zilnic în același pat împreună, vreodată. Uneori Linda se ascunde în curtea clădirii Complexului de Artă unde trupa ei face repetiții, și fumează o țigară. Una singură. Privește fumul țigării și se imaginează într-o cutie muzicală. De altfel de aceea s-a și făcut dansatoare.
Primul ei vis din copilărie a fost să devină o balerină într-o cutie muzicală. Primise una de Crăciun, în dar de la tatăl ei, pe când avea vreo 4 ani. Tatăl ei i-a spus că semăna cu balerina din cutie și a dat-o la ore de balet. Nu a renunțat niciodată de atunci la orele de dans. Zile întregi de antrenament. Uneori și câte 10 ore. Degete însângerate, efort uriaș. S-a aruncat în dans așa cum mă arunc eu în scris și în viață. Cu pasiune, forță, și fără pauze. Apoi Linda a început să își dorească să fie văzută și admirată. Să apară pe afișe. Să fie aplaudată. La fiecare spectacol își pune un prieten să facă poze ale celor care o privesc. Le urmărește expresia fețelor în poze. Ca orice om, poate privi detașat și înțelege dintr-o privire, pe oricine – chiar dacă uneori greșit – dar nu și pe ea. Privește fotografiile, și din expresiile oamenilor care se uită la ea când dansează și își dă seama dacă e apreciată sau nu.
Linda e mulțumită. Sunt atât de mulți oameni care au joburi plictisitoare care nu le plac și nu le produc niciodată vreo satisfacție, doar banii necesari supraviețuirii. Oameni care zeci de ani muncesc în locuri pe care le detestă. Scriitori care lucrează pe șantiere și ajung să fluiere după funduri de femei pe stradă și să folosească jargoane de 2 bani. Oameni ca mine: scriitori ce lucrează cu șoferi de tir și cu hamali – scăparea mea a fost și de data asta scrisul: scriu despre ei și astfel fiecare zi de muncă devine o cartolină colorată. Artiști plastici care vând tot felul de fleacuri prin diverse buticuri. Actori ce servesc la mese prin spelunci mizerabile. Dintotdeauna prezent acest ocean al ratării care înghite nepăsător o mulțime de oameni mărunți cu vise uriașe. Oameni care cer, cerșesc, urlă, vor, bat din picior. Inutil. Nu îi bagă nimeni în seamă.
Linda spune că e fericită. Mica lor trupă de dans contemporan are contracte cu tot felul de firme. Apar în deschiderea sau la finalul multor evenimente de firmă. Muzică contemporană și clasică. Bun gust. Rafinament dar și snobism cât încape. Oameni cu bani. Corporatiști interesați de artă. O lume deloc complicată în care odată intrat poți să îți faci loc și să trăiești din arta ta, fără excese. Linda dansează frumos. Nici genial, nici mediocru. Corect. Fără sinuozități și tot felul de asperități. Trupul ei care în viața de zi cu zi arată deșirat și anorexic, prinde viață pe scenă. Devine armonios. Orele de antrenament se văd. Linda e o profesionistă cu adevărat. În lumina scenei, Lindei i se pare mereu că devine o divă. Frumoasă și abstractă. În viața de toate zilele a rămas aceeași fetiță de pe vremuri. Urâțică, prea slabă, tăcută, deseori renunțând la mâncare pentru a se menține, cică, în formă.
Pe stradă, bărbații o ocolesc cu privirea. Are ceva rece și lipsit de viață în expresia feței. Ochii de un verde palid te îngheață și te resping. Dirijorul cu care și-o trage e, în fapt, un tip dezinteresat de femei care consideră sexul un fel de sport sau, mai precis, ceva igienic și necesar de 2 ori pe săptămână. Cu o precizie de metronom sună la ușa Lindei din arondismentul 6, din apropierea intersecției Vavin, în aceleași zile și la aceleași ore. Săptămânal, Linda îl primește cu așternuturi curate, proaspăt schimbate. Știe când vine. Nu s-a întâmplat niciodată să lipsească la apel în cei 10 ani de când sunt împreună. Dirijorul Albert e precum o eprubetă dintr-un laborator de chimie. Aseptic, rece, calculat și fără excese. Și mai e și căsătorit. Nevastă-sa e medic pediatru. Face parte dintr-o asociație care se ocupă de țările africane. E plecată mereu. Apare pe acasă de câteva ori pe an și stă puțin. Știe că Albert are o relație cu o dansatoare și i se pare firesc. Pe Linda o vede ca pe un fel de curvă neplătită. Doar e dansatoare! Spune ea, pufnind a dispreț. I se pare că fata le este chiar de ajutor în căsnicie. De sărbători mereu îi vine să îi trimită o felicitare și să îi mulțumească pentru că are ”grijă” de soțul ei.
Linda știe dar nu dă importanță. Vremea trece. Dansul îi va mai ocupa maxim 2 ani din viață și apoi va deveni profesoară în vreo școală particulară sau îi va rezolva Albert un post la Conservator.
– Tu spui că ești fericită, Linda. De ce?
– Pentru că sunt. Nu trăiesc veșnic. Nu am timp de drame și complicații. Într-o zi voi muri, mi-a răspuns.
Dansatoarea Linda e, ca și mine, unul dintre oamenii cărora imaginea propriei lor morți le-a făcut un bine încă din timpul vieții. I-a învățat să trăiască.
-Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)-
Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.