PORTRETE ȘI FERESTRE – Dana Banu

 Oameni singuri

 

„Și mai era, la capătul vieții, ceva care te va înghiți sau te va scuipa sau te va lăsa în pace. Înghițitorul. Înghițitorul?” – Simona Popescu, Exuvii

 

   El se numește Roby și vine dintr-o familie în care oamenii nu s-au cunoscut prea bine unii pe alți. Nu știau aproape nimic despre trecutul bătrânilor din familie. Ăia ascundeau totul. Nu vorbeau despre anii lor vechi, nimănui. Roby i-a lăsat pe toți în urmă. Din când în când mai afla că a murit unul dintre ai lui. Nu s-a dus la înmormântări. Nu a mai dat niciun semn. Astfel a rămas singur. Nu s-a oprit toată viața din drum. Nu privea peste umăr. Mergea înainte. Încă din copilărie era sigur că la capăt îl va aștepta o Singurătate uriașă. A devenit adolescent, tânăr, și mai apoi un matur puternic, fiind sigur că Singurătatea e precum o femeie frumoasă pe care știi că nu o vei avea niciodată dar pe care o iubești. Chiar și împotriva voinței tale o iubești. Faci dragoste cu ea. Mănânci la aceeași masă. Îi dai părul pe spate. O privești cum vine spre tine sau se îndepărtează. Cum își pune capul pe umărul tău. Cum râde sau te trage de mâneca hainei când nu îi dai atenție și i se pare că începi să o uiți.

   Drumul era mereu nesfârșit înainte. Niciodată în urmă. Nu i-a iubit pe ai lui. Nici ei pe el. S-au întrebat un timp pe unde o fi. Apoi l-au uitat. Și-au continuat viețile fără el. Într-un târziu au murit. Era convins că va rămâne singur până la capăt iar asta îi făcea plăcere. De aceea toate femeile care îi treceau prin pat și prin viață erau întâmplătoare. Curve simpatice cu tocuri mai mult sau mai puțin scâlciate și unghii murdare. Tipe slabe de înger, majoritatea bete rangă, culese de pe la cafenea sau de prin vreun bar deochiat. Dubioase cu pretenții de femei stilate găsite prin cartier. Ușuratice gata de aventuri de o noapte. Nimic serios. Nimic riscant. Nimic care i-ar putea da la o parte Singurătatea. Uneori scria despre ele cu detașarea aia rece și lascivă a scriitorilor care văd în toți ceilalți de lângă ei niște biete musculițe colorate care bâzâie prin globul lor de sticlă doar pentru a-i face să pară mai talentați în scris decât sunt. Era un om rece și ciudat. Tăcut și închis în el. Mizantrop și dificil.

   Uneori mergea să asculte mesa de la șapte și jumătate la Église de la Madeleine. Îi plăcea decorul. Spectacolul. Îl inspira. Se întorcea în micul lui apartament din rue Tronchet. O lua pe jos. Travesa Place de la Madeleine. Se uita la afișele lipite pe stâlpii vechi și rotunzi, din fier forjat, în stațiile de bus și pe pereții chioșcurilor. Privea copacii înalți de pe marginea drumului și trotuarele largi. Pasajele înguste cu porți înalte și colorate, dând spre curți de care habar n-avea cum arată în interior deși de ani de zile locuia pe strada aceea.

 

   Într-o seară de primăvară, la cafenea, a întâlnit-o pe Violette. Copacii erau verzi, aproape să dea în floare. Violette mirosea a parfum fin și discret. I se părea mai femeie decât celelalte care mișunau pe acolo. Sau poate parfumul era adus de primăvara .plină de efluvii Ea se numește Violette și spune tuturor că are 31 de ani. De fapt are 42. Și se vede. Toți zâmbesc și o lasă în pace să creadă că i-a convins. Violette are frumusețea aceea clasică franceză. De o inteligență rece, care te ia la palme. Urâțenie, femei prea slabe, cum le place, mai ales balcanicelor pătimașe, pline de viață și de culoare, să spună. Păr de culoarea alunei. Ochi spălăciți și inexpresivi. În orice s-ar îmbrăca pare elegant-distinsă. Nu a fost căsătorită niciodată. Nu are copii. Niciun bărbat nu a iubit-o vreodată. Prin facultate, i s-a părut totuși unuia interesantă. Era de prin suburbii. Golan. Se certa cu toată lumea. Se bătea des. Bea zilnic vin. Era mereu dimineața mahmur și din cauza asta, până spre seară era morocănos, batjocoritor, făcându-i pe toți „proști”, „inculți”, „dobitoci”.

   Seara la bar se înveselea în fața sticlei de vin roșu. Povestea despre cât e el de citit. Făcea paradă cu cunoștințele lui. De fapt era doar un amărât singur, beat sau mahmur zilnic, fără familie. Violette l-a iubit dar în singurătatea și în imaginația ei. Nu i-a răspuns avansurilor. A fugit. Apoi a mai întâlnit bărbați pasageri. Nimic important. Munca ei de mică funcționară într-un birou plin cu femei căsătorite. Femei cu copii și facturi de plătit, care nu vedeau nimic altceva în afară de casă și muncă. Ele au făcut-o să nu își dorească vreodată să ajungă asemenea lor. Își pozau îmbrăcămintea și și-o arătau pe rețele deși erau urâte cu spume. Discutau despre bolile copiilor, despre meniul săptămânal, despre cât de tâmpiți sunt soții lor, despre politică și alte asemenea lucruri. Plictisitoare ca dracu. Nu se mai prea îngrijeau. Se asiguraseră. Și-au luat niște bărbați și cu asta basta. Deveniseră un fel de gardieni ai soților. Ăia păreau înspăimântați de ele. Făceau bancuri în public la adresa lor. Le înșelau după-amiaza cu unele mai tinere și mai îngrijite iar seara le spuneau ce vor să mănânce a doua zi. Femeile erau mulțumite că au scăpat de griji. Cine să le mai privească?! Își cumpărau doar haine. În rest, umblau neepilate, cu părul nevopsit, nespălate uneori, chiar și vara. La 30 arătau deja ca la 50. Nu le mai păsa.

   Violette nu voia să devină una dintre ele. Prefera să rămână singură. De părinții ei bătrâni dintr-un sat de prin Ardeni avea grijă sora ei cu mulți copii și cu un bărbat chel și bețiv. Locuiau toți în aceeași casă. O măriseră. Contruiseră acareturi și mai multe camere. Le era bine. Se sunau de sărbători. În rest nimic. Nu mergea niciodată acasă. Ei nu veneau la Paris. Îi era bine singură. Uneori era chiar fericită. Alteori nu. Roby și Violette s-au întâlnit la cafenea. Au stat preț de un apéro unul lângă altul în tăcere, apoi el a invitat-o din senin la el acasă. Fără vreo introducere. Ea a acceptat. Habar n-avea de ce. Amurgul parizian, perechile de îndrăgostiți din jur. Sexul pasager promițător și mai ales chipul bărbatului. Simplu și sincer. Nu voia să pară altceva decât e.

 

*

 

   Când să o lipească de zid și să o ia, așa, în picioare, a ieșit o bătrână în curte și a început să urle la ei. În timp ce striga i se citea în ochi disperarea de a nu mai fi tânără. O față înspăimântătoare, cu dungi aspre de ură și neputință.

  – Credeți că dacă sunteți tineri puteți face orice? Eu nu am făcut niciodată așa ceva. Cum e să ți-o tragi în picioare prin curțile oamenilor?

   Crezuse că sunt turiști. Când s-a apropiat a văzut că nu mai erau de mult puști. Roby i-a spus că locuiesc la capătul străzii. Și-au cerut scuze. Nu au mai avut răbdare până acasă. Bătrâna s-a liniștit. Avea ce avea cu turiștii care intrau zilnic prin curtea lor. Încercau să și-o tragă pe mașinile vecinilor care începeau să sune oribil. Apoi fugeau. Unii urcau în imobil. Făceau poze. Te trezeai cu ei la ușă fotografiindu-ți clanța. Ale naibii telefoane! De când poți face poze cu ele, toți sunt mari fotografi! Nu mai dau nici 2 bani pe adevăratele fotografii și pe adevărații maeștrii fotografi sau pe intimitatea oamenilor. În ultimii 40 de ani ea nu ieșise niciodată din Paris să viziteze vreun alt oraș din Franța. Darămite să călătorească în altă țară! Soțul i-a murit la vreo 4 ani după căsătorie. Într-un accident. Nu a apucat să îi facă nici măcar un copil. L-a iubit. Alt bărbat nu și-a luat după el. Nici de amant, nici de soț. Și a fost tânără și frumoasă. Și apoi nu a mai fost. Azi sperie turiștii și puștii care intră să și-o tragă prin curtea lor. E un fel de paznic al curții. O Madame La Concierge / Doamna Portăreasă. Sunt zile în care nu vine nimeni. Nu are cu cine să vorbească. Atunci iese în poarta cea vopsită în verde, și se uită la trecători și la mașini.

    Copiii doamnei Bollard au obiceiul să deseneze pe trotuar cu creta. Doamna Bollard îi lasă în grija ei când merge la cumpărături. Domnul Albers e mai în vârstă decât ea. E foarte bogat. Pe toată strada asta care ține din Place de la Madeleine până pe Bulevardul Haussman e foarte sigură că nu există altul mai bogat decât el. A fost și ambasador pe vremuri. Sau așa ceva. Poartă papion cu picățele și merge des la o frizerie de lux unde își aranjează coama leonină, de un alb atât de strălucitor încât îți ochii. La vârsta lui, un păr atât de bogat! E ceva de vis. E un imobil serios. E plin de notari și avocați. Nici măcar nu îi dau bună ziua. Odată unul i-a dat 50 de euro să măture curtea. L-a înjurat și a aruncat după el cu apă murdară din găleată. Nu i-a păsat că e avocat și purta un costum de lux. Are pensia ei și îi ajunge. Are grijă de curte pentru că așa vrea. Fără bani. E casa ei. E viața ei. E strada ei! Locuiește dintotdeauna pe strada asta! Ea e însăși istoria străzii. Nu altceva! Părinții ei și bunicii, și străbunicii au locuit tot aici. Chiar și Chopin a locuit pe strada asta! A lucrat zeci de ani pe strada asta, la Direcția Generală a Impozitelor, aflată mai jos, în Palatul Madeleine. Nu e o femeie de servici. E doar bătrână. Și e singură. Foarte singură. O cheamă Gaëlle și e doar o bătrână singură. Într-un târziu, femeia i-a lăsat să plece. Supărarea îi trecuse. Erau de-ai locului. Măcar nu erau foarte tineri sau turiști. Și mai ales își vărsase povestea ei, a străzii, și toată supărarea, cuiva.

   Cei doi au stat pe loc să o asculte. La început resemnați. Ca pe o ispășire a pedepsei. Apoi Roby a început să fie interesat. Din ce în ce mai interesat. Când bătrâna și-a terminat monologul, devenise una de-a lor. În anii care au urmat acestei întâmplări, cei doi aveau să treacă des prin micul pasaj de pe rue Tronchet, străjuit de poarta cea verde și uriașă. Împreună. Da, Roby și Violette au rămas împreună. Nu se iubeau. Făceau sex cu o precizie de metronom, la ore și în zile exacte. Se înțelegeau foarte bine. Își respectau intimitatea. Nu se certau niciodată. Oamenii care nu se iubesc cu pasiune, nu se ceartă. Sunt politicoși unii cu alți. Singurătatea Doamnei Gaëlle îi înspăimântase pe amândoi. Au terminat-o cu barurile. Uneori își povestesc în trei, experiențele vechi. La Doamna Gaëlle acasă, în sufrageria ei cea roșie la o ceașcă de ciocolată, iarna, sau vara la un apéro, pe micul ei balcon. Uneori vine și domnul Albers, fostul ambasador. Aduce mereu un carton de prăjituri de la Ladurée. E atent și tare blând iar ochii Doamnei Gaëlle strălucesc privindu-i coama de păr argintie și leonină.

   Doamna Gaëlle e fericită. Nu mai e singură. Merge cu Roby la piață vinerea iar cu Violette merge prin magazine, sâmbăta. Au fost împreună chiar și la operă o dată. Duminica mănâncă împreună cu toții. Singurătatea a trecut. Timpul trece și el. Odată cu oamenii.

                                                                                     -Rio Rita / Portrete și schițe (2021 -2022)- 

 

Dana BANU e o scriitoare prea bătrână ca să moară, ca tot poetul normal, tânără. A debutat în revista Astra în 1984. Poartă des 2 cozi împletite și are 3 pseudonime literare. Are 51 de ani, dar spune că bate spre 60 pentru ca toți să se mire cât de tânără arată. Trăiește în Paris. Iubește să scrie, îi plac oamenii, macarons-urile, zeppelinele și baloanele colorate.