Polemici amicale – pasul 2

În primul rând salut și mulțumesc pentru replica dată articolului meu de miercuri. Mă bucur enorm că încă se mai pot stârni polemici (mai ales civilizate și în jurul ideilor!). Așadar, nici nu pot să îmi exprim deplin plăcerea discuției cu colegul Robert Marin. Cum domnul profesor Ionuț Cristache ne-a făcut o introducere atât de frumoasă și cum îl simt bucuros și pe dânsul că s-a aprins o flacără, am să dau curs dialogului, așa cum ne îndeamnă el.

            Așa cum am spus și în cuvântul de deschidere al articolului domnului Robert Marin, (varianta facebook), sunt de acord cu cea mai mare parte a celor spuse acolo. Există câteva puncte pe care aș dori să le reiau și să deschid în acest fel discuția. Subiectul este, în opinia mea, deschizător de polemici din cauza unor poziționări diferite. Aș numi aceste poziționări, grosso modo, „teren al theoriei” și „teren al praxisului”. Sau, într-o titulatură mai puțin terminologică: „distanța de la teorie la practică!”. Să o luăm sistematic!

            Am să reiau, cu un alt ton, o parte dintre ideile expuse. Fac acest lucru deoarece, în ciuda faptului că sunt în cea mai mare parte de acord cu ideile expuse de Robert, există un singur punct care mă nedumirește. Este vorba despre „modul în care reprezintă individualitatea și cum o plasează în marginalul statisticii”. Cred că aici este punctul nevralgic care mă determină să cred că tezele susținute de amândoi nu „se potrivesc”, deoarece ne plasăm pe terenuri diferite (mai sus denumite). Nu doresc deloc să plasez „individualitatea în marginalul statisticii”. Asta dacă înțeleg la rândul meu ce înseamnă această formulă. Cum argumentez? 1. Individualul, așa cum este el luat în „calcul” astăzi de statistici (sociologice în cea mai mare parte) nu este deloc în marginalul statisticii. Acest lucru îl arată foarte bine și Robert, dând exemplele care privesc substandardul-suprastandardul-„în V”-„în U, K” etc. Statisticile încearcă să ia în calcul cât mai multe criterii și caracteristici ale individualității. Dar…. tot o standardizare și uniformizare are ca efect orice formă de statistică! (mă gândesc aici la o „logică a lui Hermes” în sensul lui Noica!) Oricum ar fi, statistica s-ar putea chiar să vizeze și să urmărească să înțeleagă individualitatea! Nu neg acest lucru. Și, exact cum spune și Robert, ceea ce noi numim „individ”, acesta este un fel de intersecție între mai multe forme statistice – într-o statistică un om poate să se încadreze pe un anumit palier, în altă statistică pe alt palier etc. Ceea ce definește individul ar fi o construcție complexă de paliere sociale, identificate cantitativ. Așa lucrează acest sistem care are, desigur, multe avantaje. Ceea ce nu se vede, în schimb, este partea cealaltă a monedei, cea pe care aș dori să o respun în altă tonalitate acum. 2. Când începi să lucrezi sau să aplici pe individ o statistică, inevitabil ai niște pierderi sau resturi. Asta vine din practică! Praxisul este cel care „dă peste cap” planurile statisticii. Și vedem cel mai bine acest lucru în politică. În acest rest stă o tragedie. Statisticile se fac cu un scop. Nu numai pentru a măsura de dragul măsurării. Mai departe există pași care dictează acțiunea – politică în cea mai mare parte. Fac o analogie: Solomon Marcus a creat o ingenioasă poetică matematică. Adică a introdus numere în a vedea structuri, pattern-uri în poeme. Și se obține un fel de „matrice” foarte interesantă când vezi o poezie „tradusă” în limbaj matematic. Vezi niște numere care apar și dispar, se succed și formează un fel de rețele care pot fi considerate chiar „estetice”. Totuși, așa cum spune chiar Solomon Marcus, a învăța algoritmul de decriptare al poemelor nu te va învăța vreodată să creezi poezii. Exact aceasta este relația dintre statistică și individualitate. Individul ar fi poezia, statistica este matricea/expresia numerică a poeziei. A confunda aceste lucruri determină tragedii. Individul devine statistică! Adică, altfel spus… se identifică statisticii. Statistica este o lentilă sub care se observă individul, iar dacă începi să „cioplești” individul pentru a se suprapune așteptărilor sau planurilor care să corespundă imaginii sub lentilă, riști să modifici absolut individul. Un alt exemplu: Vaccinarea de acum – cu care sunt de acord în mare parte, dar încerc să înțeleg și faptul social sub care stau cei care se opun ei – se bazează pe o imensă dată cantitativă. În virtutea speciei din care facem parte, corpul/organismul uman aparține „marilor numere”; variațiile, care există, desigur, sunt ignorate sau chiar șterse sub ideea unei „sănătăți/salvări a omenirii în fața bolii nimicitoare”. Acțiunile politice pornesc de la idei care ignoră individul sau îl trec sub tăcere, adică îl „cioplesc” pentru a intra cum-necum în standard, în uniformă! Iar aici „clopotul lui Gauss” pare să fie cel mai mult luat în calcul – lentila ideală în acest caz! Avem, pe de o parte, indivizi care nu au nevoie de niciun vaccin, căci sunt imuni, suportă boala ușor sau nici nu o fac etc., iar pe de altă parte avem indivizi care mor imediat sub boală. Aceste două categorii constituie marginile clopotului. Această ultimă „minoritate”, pe care „desenul” clopotului pare să îi scoată în evidență, pare să determine, să fie luat ca etalon în practica politică și se iau decizii cu privire la toate celelalte paliere. Cei mai mulți se află „sub clopot”, desigur – adică duc boala pe picioare, au sechele, pot să rămână profund afectați etc. – și de aici se extinde probabilitatea și acțiunea de a nu lua caz cu caz, individual – din varii motive; lipsă de personal, sistem medical defectuos administrat etc. Adică, individul dispare! Practic! Nu în statistică! Aici, în statistică, el este prezent, desigur; mai mult, în funcție de un număr – mai mic sau mai mare de indivizi – se iau decizii cu privire la toți ceilalți indivizi, cu toptanul, cum se mai spune.

            De ce Iisus? Pentru că este exemplul absolut de individ care sparge statisticile! Iar astfel de indivizi există, practic, peste tot! Chiar dacă, așa cum spune Robert, conservatorii insistă pe individ și încearcă să „controleze” colectivitatea, dacă privim la nivel global, vedem că ochelarii sunt clar dedicați unui fel de marxism-globalizator. Individul a devenit un fel de pretext pentru a impune o anumită interpretare sau a pune la lucru un anumit plan invocând o statistică sau alta ca fiind aparatul matematic suprem, inviolabilul absolut al raționalității cu care nu te pui. În acest fel statistica devine un fel de armă folosită pe post de „argument” suprem sau element care dă legitimitate unui plan sau altul. H. Arendt invocată arată că această acțiune politică este cu adevărat politică și nu decăzută în muncă sau creație de obiect în virtutea acestui fenomen sau fenomene care stau ca satelit al ei: anume imposibilitatea de a calcula efectele – bune sau rele – în totalitatea lor sau în esențialitatea acestora. Or, acest lucru determină tragediile. A nu confunda, spune ea, politicul cu socialul. Ambele pot avea putere! Iar ce avem astăzi ar fi o manifestare accentuată a puterii sociale, iar nu politice! De aceea socialul are nevoie de o legitimare pe care statistica i-o oferă din plin. Să merg și pe o altă pistă:

            În istoria politicii există trei mari etape care definesc paradigmele sau modelele de gândire care stau la baza acțiunii. Prima este aceea a Ordinii sacre! Este specifică perioadei antice și pre-antice/societății primitive. Ordinea lumii stă în puterea Zeului și tot ceea ce el a creat – de la Soare până la familie și societate – stă ca element sacru, inviolabil și indiferent în fața voinței și acțiunii umane. Omul nu vede o deosebire între physis și nomos. Cele două sunt inviolabile și identice! Miracolul grec vine cu o separare aici. Societatea – prin cei 7 înțelepți, de exemplu – începe să vadă că ordinea naturii – physis – și ordinea socială – artificială – sunt două realități care nu se suprapun. Această concepție a dat naștere modului de gândire politic ce se întinde de la Grecia, Roma și Creștinism, până în Evul Mediu. Acum înfățișarea lumii s-a schimbat din nou. Modernitatea vine (al treilea moment) cu o nouă paradigmă, aceea a separării mai departe a lucrurilor. Ordinea naturală va cădea sub „administrarea” dreptei politice, ordinea umană va cădea sub stânga politică (progresul, creația absolută etc.), dar mai apare încă o nouă realitate – cea spontană (pluralistă, auto-organizatoare, culturală etc.). Democrația liberală este cea care „administrează” această realitate nouă. Astăzi cred că asistăm la o nouă schimbare de paradigmă, cea în care avem o explozie de alte realități (cea virtuală este doar una dintre ele). Această paradigmă va schimba fața lumii în mod sigur (guvern mondial? Globalizare? Mondializare? Habar nu am…). Ceea ce este interesant este faptul că Modernitatea – prin impunerea noii paradigme – cea a ordinii spontane (A. Smith este un adept al acestui tip, cu a sa „mână invizibilă” care reglează până la urmă totul; sau B. Mandeville, „fabula albinelor”; suma tuturor viciilor poate conduce la un bine comun), este, în opinia mea, și cea care în mod automat „dă crezare” și transformă statistica nu numai în instrument de măsurare, ci și în obiect de legitimare a unor acțiuni. Ce suntem noi în acest caz? Indivizi doar cu numele, elemente ale unei statistici; lipsiți de poezie, dar puternic impregnați de puterea numerelor!