Spuneam că i-am adunat aici, în pagina de cultură a Gazetei Dâmboviței, pe foarte mulți dintre foștii mei elevi, de care sunt, așa cum am tot repetat, foarte mândru. Și mai spuneam că îi… scot la „tablă” pe doi dintre ei, dascălul universitar Pompiliu Alexandru, doctor în filosofie și pe Robert Marin, un arhitect de succes și un pasionat de filosofie, epistemologie etc. Le-am reamintit că polemica este, cum scria cineva, o „ciorovăială a oamenilor culți”, iar Nicolae Iorga credea că într-o polemică trebuie să răspunzi atât cât are nevoie publicul, iar nu adversarul. Tudor Mușatescu scria că, în polemică, stilul trebuie să fie stilet şi stiletul, stilat. Așadar, pentru că „polemica este alcoolul gândirii”, să trecem la fapte…(Ionuț CRISTACHE)
În Tableta de miercuri, Pompiliu Alexandru a scris despre Casa de Papel sau revolta imaginară a societății. E vorba despre un film serial spaniol și despre proiecția imaginară pusă într-un conținut cultural, care ar fi energia și combustibilul psihic ce dinamizează viața noastră. Cel puțin, așa crede autorul, adică prietenul nostru din grupul numeros al Gazetei…
Poetul Ioan Viștea e sigur că filmul este un pretext bine speculat! Cum nu l-am văzut, merg pe mâna cinefilului-filosof.
Robert Marin, ieșit din „paradigmele” lui de fiecare sâmbătă, e categoric: Interesant! Sunt curios cum vede Pompiliu formele tehno-economice mai noi de rezistență in fata statului leviatan (forme mai active, deocamdată, in plan imaginar) cum ar fi Block-Chain-ul ca organizare open-state, unde funcția de arbitru a autorităților centrale este abolită prin protocoale de tip proof of work, proof of stake, proof of history, etc.
Și mai zice că are o întrebare și mai precisă: Să presupunem că un stat funcțional s-ar organiza pe principiile contractualismului (deși cred că Pompiliu este mai aproape de libertarianism – Nozick, etc.), că punctul slab al amintitului contractualism este problema consensului (imposibil de validat la nivel individual); pare viabilă, in acest context, utilizarea unor formule tehnice de tip Block-Chain, ca instrumente de realizare practică a unui tip de consens decentralizat, a construcției unui spațiu de încredere cu verificare policentrică? Sunt: fracționalizarea, token-izarea, decentralizarea valorii monetare metode de construcție a unei lumi in care participarea individului să fie cuantificabilă?
L-am îndemnat pe autorul tabletei să caute niște răspunsuri. E o întrebare care necesită un spațiu mai mare de discuție, răspunde el. Așa, la rece, nu cred că aș avea un răspuns prea elaborat. Partea economică – a filmului, cel puțin – nu o văd a fi centrală. Alte mecanisme sunt puse în joc acolo, banul este un pretext. Alte fenomene sociale duc la acel tip de „comportament”. Legat de întrebarea ta, nu cred că soluția este una policentrică, de decentralizare a valorii monetare. Mi se pare că această soluție este una radicală, așa cum ar fi cea puternic centralizată. Trebuie să existe modele intermediare care să contracareze defectele inerente care apar astăzi. Deși, încă o dată, cred că forma economiei mondiale este dată nu în primul rând de factori strict economici, ci forma asta este ea însăși un efect al unor politici sau mentalități sociale. Iar libertarianismul, nu, merci! Nici contractualismul, căci este cumplit de prost înțeles…
Domnul arhitect și dragul meu fost elev răspunde: Eh, m-am lansat la comentarii grozave într-un spațiu mic. Ce mi se pare de urmărit sunt posibilitățile practice de a ocoli mecanica implacabilă a aparatului de stat. Personal, apreciez ca fiind mai periculoasă incompetența instituțională decât o presupusă mare agendă represivă. În fața răului (așa cum îl percepe fiecare) răspunsul este lupta (în numele binelui), în fața incompetenței răspunsul ar trebui să fie competența, soluția, rezolvarea. Evident, lucrurile sunt mai amestecate, nu este suficient să ai doar instrumente, cum nu este suficient nici să ai doar patos, dar, dacă la capitolul discurs mereu au fost voci convingătoare, când vine vorba de instrumente de acțiune parcă mereu am fost în deficit. Relativ recent au apărut promisiuni legate de un nou instrumentar de acțiune socio-economică la nivelul individului. Stângiștii ne spun că trăim acum într-un tehno-feudalism în care ne cerem voie pe moșia virtuală a marilor companii de tech ce au acaparat deja piața posibilului. Dreptiștii ne avertizează că nu avem nici măcar vocabularul necesar descrierii capitalismului contemporan, folosim cuvântul „gratuit”, când utilizăm servicii social-media de exemplu, pentru că nu înțelegem de fapt schimbul economic în care ne implicăm. În acest context, instrumente noi sunt necesare, întrebarea este: formule „automatizate” de creare a consensului și a încrederii ar putea fi de ajutor individului contemporan (atât de neconsolat)? Nu mă refer la crypto-utopii ci la măsura în care neîncrederea dintre membrii societății de astăzi poate fi rezolvată prin încrederea într-un sistem de mediere pe bază de „proofing” (of work, of stake, of history) ce își propune să ocolească practic decizia politic-umană, mereu nesatisfăcătoare pentru cineva, așa cum se manifestă ea acum în democrațiile reprezentative.
Facebook
WhatsApp
TikTok
