POLEMICI AMICALE LA… GAZETĂ

Spuneam că i-am adunat aici, în pagina de cultură a Gazetei Dâmboviței, pe foarte mulți dintre foștii mei elevi, de care sunt, așa cum am tot repetat, foarte mândru. Și mai spuneam că  îi… scot la „tablă” pe doi dintre ei, dascălul universitar Pompiliu Alexandru, doctor în filosofie și pe Robert Marin, un arhitect de succes și un pasionat de filosofie, epistemologie etc. Le-am reamintit că polemica este, cum scria cineva, o „ciorovăială a oamenilor culți”, iar Nicolae Iorga credea că într-o polemică trebuie să răspunzi atât cât are nevoie publicul, iar nu adversarul. Tudor Mușatescu scria că, în polemică, stilul trebuie să fie stilet şi stiletul, stilat.  Așadar, pentru că „polemica este alcoolul gândirii”, v-am  „oferit” replica celui de la care a pornit mica noastră dispută de idei amicală, Pompiliu Alexandru. Ni s-a adăugat și Gabriel Enache, în Editorialul cultural de sâmbăta trecută… Continuăm disputa noastră de idei, cu o altă „intervenție”, la fel de amicală, a  domnului arhitect de… București, Robert Marin…  (Ionuț  CRISTACHE)

 

O lamentare de final  –  Robert  MARIN

 

   Sunt mai mult decît satisfăcut de răspunsul lui Pompiliu Alexandru, îi mulțumesc sincer că a investit timp pentru a lămuri micile mele neînțelegeri. Cred că ne este clar fiecăruia că modelele statistice sunt instrumente extrem de utile ce se comportă promițător în teorie și mai mult decît problematic în practică, chiar dacă vedem probabil diferit atît chestiunea promisiunii, cît și cea a livrării, îmi pare că la nivel de ansamblu avem, pe această temă, mai multe puncte de contact, decît de divergență. Îi mulțumesc și lui Gabriel Enache care a făcut o descriere „gaussiană” a clopotului lui Gauss, în trei segmente, introducere lină, corpul major al graficului în ton investigativ (valoarea maximă a ordonatei) și în încheiere alinierea la axa orizontală (valoarea maximă a abscisei). Și, nu în ultimul rînd, mulțumiri domnului profesor Ionuț Cristache care ne-a instigat în cel mai constructiv mod la a ne pune întrebări ce se pot stinge doar prin căutări de răspunsuri. Ceea ce urmează nu mai este subiect de polemică, deși tot ce am de spus poate fi subiect de analiză și invalidare, este mai mult o lamentare personală.

   S-ar putea să am o încredere ceva mai mare decît media în reprezentări abstracte ale lumii. Dacă este așa, pot pune acest lucru pe seama unor efecte colaterale de ordin profesional, în arhitectură este mult mai puțină artă decît mi-aș dori eu și este mult mai multă logică modală (chiar dacă neexprimată în formulele specifice domeniului) decît și-ar dori cei implicați în construcții. Pompiliu Alexandru a prezentat succint și totodată elocvent o descriere în trei pași majori a istoriei politicii, astfel de priviri largi, de ansamblu asupra lumii, îmi plac foarte tare tocmai pentru că, sintetizînd un parcurs foarte lung, ne oferă mici machete abstracte ale lumii. Fără să se preocupe cu detaliile, o astfel de împărțire în mari clase a unui subiect complex, realizează o desfășurată mai inteligibilă a timpului. Cele trei etape descrise de Pompiliu ar putea fi rezumate astfel (în cazul în care le-am înțeles corect): prima, corespunzătoare societății primitive, pre-antice și chiar antichității, stă sub semnul ordinii sacre, tot ceea ce îl înconjoară pe om este, în sens animist, manifestare divină; a doua etapă, pornită din Grecia antică, face distincția între ordinea naturală și cea artificială (adică cea umană); a trei etapă, asociată modernității adaugă ordinii naturale și celei umane o nouă realitate, cea spontană. Ne aflăm astăzi într-o perioadă istorică foarte specială în care apar, aproape inflaționist, noi realități ce își cer o încadrare politică. Deseori pare ca aceste noi manifestări sunt invizibile unele altora și, din acest motiv, poziții divergente își revendică simultan același loc în structura limitată a posibilităților politice, de aici neliniște, confuzie și în cele din urmă nedreptate. 

   O descriere a istoriei într-un mod similar, dar după criterii diferite, este cea propusă de filosoful francez Gilles Deleuze (ca o continuare a operei lui Michel Foucault pe această temă), am mai amintit-o probabil și cu alte ocazii, am să o reiau acum. Istoria umanității se împarte în trei perioade:  societățile suverane (din preistorie pînă la societatea preindustrială), societățile disciplinare (reprezintă perioada industrială), societățile controlului (corespund lumii post industriale, a epocii informației). Conform lui Deleuze, în societatea suverană ordinea este menținută prin controlul direct al suveranului, cu drept de viață și de moarte asupra supușilor lui, interesul general nu aparținea societății ci majestății. Societatea disciplinară regularizează viața membrilor ei, la nivelul corpului, controlînd spațiul. Societatea controlului regularizează dinamica socială, controlînd accesul. Pentru o mai bună înțelegere a acestui punct de vedere, iată, spre exemplu, unul dintre criteriile de separare folosite de filosoful francez. Mediul suveran era segmentat în teritorii, odată trecut un hotar erai la mila suveranului acelui ținut, mediul disciplinar este determinat de spații închise: școală, fabrică, spital, etc. și oameni în uniformă, mediul controlului este determinat de tehnologie, sisteme de detecție, sisteme de reacție, algoritmi, parole. Dacă Deleuze are dreptate, putem spune că ne situăm istoric în decadele în care lumea trece de la modelul disciplinar, la cel al controlului. Din păcate (sau din fericire) părți ale societății controlului deja sunt active în lumea de astăzi, am invitat în viața noastră această nouă realitate cu fiecare apăsare lejeră a butonului „accept termenii și condițiile”, din acest motiv suntem chemați să ne adaptăm la o schimbare care, pe nesimțite, deja s-a produs, de aici noi forme de confuzie, reinvestirea unor soluții tradiționale pare tardivă. Din punctul de vedere al modelului economic, societățile suverane taxează producția și legiferează moartea, societățile disciplinare organizează producția și administrează viața, societățile controlului abia acum, din mers, încearcă să își genereze o misiune. „În societățile disciplinare un om întotdeauna începea din nou (de la școală la cazarmă, de la cazarmă la fabrică), pe cînd în societățile controlului omul nu mai termină nimic – corporația, sistemul educațional, serviciul militar, toate sunt metastabile într-o stare de coexistență a uneia și aceleiași modulări”. Tocmai de aceea cred că avem nevoie de modele matematice de descriere a lumii, pentru a media ceea ce Deleuze numea trecerea de la „matriță” la „modulare”, de la determinat la parametric. Va trebui să învățăm să vedem în modelele statistice mai puțin conturul strict al „matriței” sociale și mai mult componenta de „modulare” a vieții sociale. Legitimarea prin statistică a acțiunilor politice este astăzi la limita dezastrului, în special datorită interpretării superficiale a corespondenței dintre realitate și reprezentările matematice; vor fi necesare eforturi serioase din partea tuturor pentru a reduce aceste diferențe, progresele vor fi cu siguranță încete. Este într-adevăr necesară o amplă dezbatere pe tema colectării și interpretării acestor „date” însărcinate cu programarea progresului umanității și aici problematici de tip bio-etic, tehno-etic, etc. vor trebui să găsească soluții de ghidare a roiurilor de vectori „big data”, dar instrumentarul practic va fi, pînă la urmă, mai mult matematic decît intuitiv. Îmi este teamă că în viitorul „modulat”, urmașii noștri își vor putea păstra poezia individuală doar impregnați de puterea numerelor. 

   În final, aș îndrăzni să spun că, în comparație cu prietenul Pompiliu Alexandru și probabil în defavoarea mea, cred că am mai multă încredere în raționalism și mai puține așteptări de la intuiții înțelepte. Sincer să fiu, nu sunt sigur că am pe deplin dreptate, dar cînd vine vorba de schimbare prefer designul, planificarea, ca instrument punctual de verificare pe prototip înaintea acțiunii, în detrimentul evoluției ca proces irațional, ascuns înțelegerii, ce poartă prețul scump al înnoirii prin decimare. Există o limită caraghios de joasă a capacității noastre de a construi predicții corecte, există o distanță în continuă creștere între real și simbolic, există astăzi o realitate virtuală care simulează perfect spontaneitatea, în acest context sunt interesat de instrumente raționale care să mă ajute să navighez un teritoriu în continuă re-cartografiere.