1.
Ghem de (vi)ață
Îmi alunecă din mână ghemul de (vi)ață
Și se împrăștie pe drum.
Urcă munți,
Intră pe sub uși,
Se încurcă pe după picioarele trecătorilor.
Ocolește gropile, prăpăstiile,
Oceanele, mările, râurile,
Și nu ține cont de indicatoare, semafoare, drumuri blocate sau cu sens unic;
Se deplasează după propriile-i reguli și închipuiri.
Îmi alunecă din mână ghemul de (vi)ață
Și mă chinui să nu îi pierd urma,
Să nu-mi alunece din mână până și ultimul centimetru
De care mă țin prinsă ca de ultima speranță,
De care depind ca să nu mă deșir,
Căci și eu sunt tot de ață,
O continuare a lui.
Mă pune în ipostaze inconfortabile și uită că a existat vreodată
O așa-zisă zonă de confort,
Asta e răzbunarea lui dulce
Pentru timpul pierdut, în care l-am ținut strâns,
Uitat într-un sertar, în timp ce aveam grijă să desfac
Altele asemenea lui.
Se împrăștie pe drum aparent fără niciun plan,
Folosind cea mai periculoasă rută,
Dar ajunge chiar acolo unde trebuie să fie,
Ceva ce-mi va fi dat să aflu mai târziu,
Când mă voi fi oprit din a încerca
Să îl strâng.
2.
S.M.
Ochii închiși se deschid spre halate albe
Pe care nu le poartă nimeni,
Spre coridoare lungi
Prin care doar apăsarea îndrăznește să se plimbe,
De la o persoană inertă la alta.
Toți gândesc același lucru,
Toți așteaptă să se arate același lucru,
Un halat purtat,
Și toți stiu că nu se va întâmpla.
Nicio mișcare în afara faptului că rapid zboară întrebări,
Griji,
Temeri,
Și că neregulat evadează câte un oftat
Animat de o dezamăgire comună.
Ochii deschiși se închid de frică,
Ochii închiși se deschid de treisprezece ori în același trecut,
Iar a paisprezecea oară
Se deschid in prezent, în care trecutul s-a repetat,
Fiindcă nimeni nu a îmbrăcat
Halatul alb.
3.
Aparențe
Poți așterne o pătură albă peste patul nefăcut,
Un alt strat de vopsea peste cel vechi și scorojit.
Poți lăsa o pătură de praf să se aștearnă
Peste fotografia la care nu vrei să te uiți, ca să uiți,
Dar de a cărei prezență nu te poți lipsi, ca să nu uiți.
Poți să ascunzi, fără a face nimic altceva,
În tine, în alții,
În lucruri, fapte, vorbe,
Orice poate purta ceea ce tu nu poți.
Totuși, va veni o vreme în care vei părea atât de curat,
Fiindcă ai ascuns totul,
Atât de nu tu,
Și vei fi așternut la rândul tău, precum o pătură albă,
Peste doruri și haos,
Peste timp,
Peste tot ce ți-ai jurat că nu vei atinge,
Peste tine,
Și nu te vei mai putea întoarce
Să îți faci patul, să ștergi de praf poza de care, între timp, ți s-a făcut dor,
Să vezi vechea vopsea cum îți zâmbește
Prin crăpăturile celei noi.
4.
La ce bună graba?
Stelele se împiedică una de alta,
Fluturii din stomac se mănâncă între ei,
Marea e agitată și muntele mutat din loc.
La ce bună așteptarea?
Ochii se deschid prea târziu,
Când rămâne numai regretul de văzut,
Vocea răgușită se pierde și cuvintele se amestecă,
Își pasează sensuri,
Pasul ajunge după ce muntele s-a mutat deja
Și nu mai are pe ce să calce.
De ce vopsești exteriorul casei,
Dacă înăuntru păstrezi același decor nepotrivit, obositor,
Care nu îți lasă loc să te întinzi,
Ci te păstrează strâns, mic, inhibat?
La ce bun?
Facebook
WhatsApp
TikTok
