1.
Din Țara de Sus…
Hei, Tu! Drumețule rătăcit înaintea zimbrilor,
în țară asta ziua începe cu o rugăciune,
obrazul se spală cu rouă iar picioarele dansează desculțe peste urzici,
cămeșa albă cu fluturi sclipește peste ițarii suflecați, iar cizmele negre și bine lustruite, așteaptă să fie încălțate, gata de drum,
pe aici, când se întâlnesc, oamenii își spun Doamne ajută! copiii sunt îmbujorați și au parfum de floare, iar bisericile, în dangătul clopotelor, sunt pline de slavă, vocea preotului e aspră, dar a femeilor e dulce și suavă precum curgerea apei pe jgheabul de la izvor,
privește, la vreme de șezătoare, mâinile acestor femei, și răsucirea degetelor pe fus,
vei vedea timpul rostogolindu-se, smerit, peste sate, cânepa și macii roșii crescând, vei vedea și liniștea și luminișul…
Drumețule, pe aici nu se trece decât cu gânduri curate, altfel acele albinelor te vor năpădi și licuricii te vor orbi, iar urletul lupilor te va asurzi…
Și dacă ești om bun, așează-te binișor, mănâncă din strachina cu leurdă, încalecă roibii locului și mergi la drum să îl întâmpini, împreună cu noi, pe Domnul, căci astăzi e zi mare!
Așa am făcut! În straie albe m-am îmbrăcat.
În așteptarea Lui, frunzele de salcie au înmugurit…
Iar Domnul, odată cu răsăritul, întreabă,
voi cine sunteți? Din ce neam?
Din neamul celor care Te urmează…
Iar pe pieptul zimbrilor, blazonul tresaltă…
În aerul proaspăt al acelor zile, un zimbru, cu pălărie, mă simt și eu…
2.
Mamei…
Cerul… pudră de stele…
Greieri se așează pe degetele mele,
aripi albastre de libelulă
ridică pleoapa nopții spre lună,
se cerne argintul luminii pe case,
e miezul cel dulce al vremii,
miroase…
a iarbă proaspăt cosită,
a mână parfumată de maică,
dorul se prinde în mărgelele mele,
chihlimbare grele,
o lacrimă pică,
fum de lumânare aprinsă în noapte,
mâna tremurândă de maică
o strânge și o ridică
pe muguri de frunze,
și plânsul adie în harpă,
cerul… hamac de insomnie,
împletitură de stele…
și greieri o mie,
zi de aprilie, în sufletul meu, sacră…
3.
Câte nume…
O altfel de strânsură
de atâtea nume, câte nume,
atâta neviață, strigătură,
atâta cenușă cuibărită în sufletul tuturor,
de fapt, aici suntem Noi,
nu trageți în iubirea de frate, nu preschimbați viața în fir de ață,
nu ucideți, nevinovat, cifra doi!
mai bine îndemnați-vă la mers toată viața, dincolo de dezastru, cu pas mare, întâi mărunțel, ahhhh, glie de scrum de brad,
de țărână, a întrat un glonț în piciorul lumii
și pasul e greu,
aici ne e casa, aici scutul, aici fortăreața…
se aude din cer un bufnet, patul de lemn al planetei trosnește, scândurile i s-au aplecat,
pe cer niciun zeu,
glasul lumii e friguros și cețos,
nimic nu zâmbește, lipăit de labe, în zbor
stol de rațe, sub zidul crăpat al cetății,
nici un răspuns nu i s-a dat
copilului care plânge în cărucior…
boncănit și topoare în poartă! mâța de pe cuptor a sărit!
cu voce sfioasă, mama a întrebat: cine-i?
pe plită avea pâine cu lapte și sare… altceva, nimic!
La ușă, așteaptă să fie încălțați, mocasini
roși, de bărbat,
în aer miroase a lemn pârlit, zăvorul s-a rupt,
casa s-a preschimbat în vreascuri, iar ceasul
sfărâmat, s-a oprit…
Apoi… făptura cu copite de bivol, cu colți de oțel,
apasă trăgaciul, deschizător de nesfârșită noapte…
din ibric,
pe soba cu focul mocnit, laptele dă în clocot…
fără să știe, biet asasin,
vânzător de moarte…
nimic
despre Lumină și Cale, ceva mai departe, Călărețul purtat de asin,
aduce, azi, pentru o parte a lumii,
crenguța palmierului cu nume de pasăre Phoenix,
ori de finic…
De Florii… 2022
4.
Privește-mi ochii, Doamne
fluturi de iubire
cu care am atins mereu
fragilitatea Lumii,
nu suntem decât umbra
unor începuturi de visare,
steluțe colorate
pe care se așează
furtuni de anarhie,
ne învârtejim în iubiri amăgitoare,
spulberând raza de lumină
cu care am străbătut lumea
devenind apoi
scoici melci păsări,
ne târâm sau zburăm
peste nisipul clepsidrei noastre,
privește-mi ochii, Doamne,
și îmi vei vedea lacrima deznădejdii,
lentilă obosită de căutarea Ta,
iubire adevărată,
ți-am tânjit răcoarea
și nu am găsit-o
sub nici un copac,
nici o umbra nu-mi putea
acoperi dorurile fără popas,
am mers înainte până când am simțit
că ochii mei înfrunzesc
și gândurile mele prind
rădăcini și ramuri,
și așa, încărcată de păsări cântătoare,
te-am simțit pe tine, Doamne,
așezat la umbra mea,
atunci, am devenit dimineață,
iar Tu, anotimpul meu,
privește-mi ochii, Doamne,
și culege de pe ei
roua mea.
Facebook
WhatsApp
TikTok
