Acuitate
Anumite substanțe asigură legăturile primejdioase dintre cuvinte, cuvinte necesare care fac să se spună, să se arate și să facă astfel vizibile așezările lor. Atenția cu care sunt făcute cunoscute anumite stări, sincronizarea și acuitatea anume căutate devin conductorul principal și senzorial care impune poezia lui Daniil Iftime ca o continuă și necesară cronică a prezentului care poate să încapă în ea, în alcătuirile văzute atent și delicat construite de autorul lor. Discursul poetic se amplifică permanent și discret, într-un fel de tăcere delicată și mai departe se ține într-un prim plan continuu rostogolind inteligent imagini și stări concrete în privirea și în simțurile inervate intenționat ale cititorului. Nimic nu este spus la întâmplare, poezia își lasă ridicate continuu cortinele pentru a vedea, pentru a simți și pentru a auzi toate aceste stări care au încăput aici, în aceste întrupări și desfășurări ale acuității ce locuiește firea dispusă să se atașeze la mișcările timpului și vremurilor lui ale acestui poet.
(Gabriel Enache )
1.
Nu sunt mulți cei care așteaptă arestarea regimului
Nu sunt mulți cei care așteaptă arestarea regimului.
Deja,
Tata pune santinele în grădină.
Halucinant,
În diferite locuri,
Caii stau gata de drum,
Mașinile se deplasează încet,
Prin puterea întunericului.
În unele case se ard hârtii.
În palatul ei de la Zlătunoaia,
Bunica se pregătește,
Tremurând,
Să moară.
La căpătâi,
Tata se îmbracă cu grijă
Și-și eliberează Copiii-
Pe cei doi în plus, care ar fi trebuit să urmărească lovitura regimului.
Pe cei cinci în minus, care ar fi trebuit să urmărească lovitura regimului.
Curând trebuie să sosească agenții, poliția.
Opoziția a lovit ieri.
Tata gâfâie pe ascuns,
Căci simte celula rece,
Calculată,
Cu pereți de nichel,
Unde-l va aștepta
Familia mică.
Sute de bani câștigați,
Îi datorează.
2.
Direct, fără sfială și fără false precauțiuni, voia să-mi arate cum moare inevitabila ordine a banilor și cum vom obține noi cei ce muncim o victorie
Direct, și fără sfială, și fără false precauțiuni,
Voia să-mi arate cum moare
Inevitabila ordine a banilor
Și cum vom obține noi cei ce muncim o victorie,
Lucrătorii cei buni.
Nu era prea bătrân
Cel ce reușea în discursurile sale atât de viguroase și atât de ușoare
Să arate cum moare inevitabil ordinea banilor
Și cum vom obține noi cei ce muncim o victorie,
lucrătorii cei buni.
Era cel ce dormea prost,
Încât se deșteaptă plin de griji dimineața.
Era cel ce așteaptă gestul magnific al amurgului.
Era cel ce i se părea că aude de foarte de departe râsete extrem de puternice,
Râsul unui întreg oraș,
Ba chiar al unei țări,
De foarte departe,
De peste lacuri cu fața moartă.
De asta-l și îndrăgesc.
Dar apropiindu-se,
Înaintând,
De neoprit,
Molipsind pe fiecare,
Pe pietonii de pe stradă,
pe cei bogați,
pe cei săraci,
pe politicienii din piață,
A ieșit un măcel.
Vedeți,
Cum viscolul social
N-a reușit nimic.
De multe ori,
Un lucru e înfățișat prin inversul lui.
3.
Greșesc mult când citesc un mare poet
și spun simplu, te iubesc…
Ridică-te împotriva ploii de august,
Lasă-i razele de aluminiu să te împungă,
Alunecă în apele înspumate ce vor să te înăbușe,
Rămâi aici,
Prezent.
Respiră odată cu noi,
Așteptând,
La fel de pregătit,
Pe picioare,
Soarele ce se împrăștie
Dintr-o dată, nesigur.
Greșesc mult când citesc un mare poet,
Un pastel,
Și spun simplu, te iubesc.
4.
Înțeleapta, vioaia, mândra și modestă agitație permanentă, își caută o procedură de administrare a fabricii
Înțeleapta, vioaia, mândra și modesta agitație permanentă
Își caută o procedură de administrare a fabricii.
Deznădejdea bună,
Vidă,
Este produsul ei –
O pedeapsă pentru lucrătorii buni.
5.
Ori de câte ori îl vedea luptându-se cu descrierea ogorului bătrân
Cercetările sale,
Închinate lucrurilor utile,
Necesare și actuale,
Îl duceau mereu din camera de studiu pe ogoare,
În grădinile sau grajdurile domeniului actual.
Ore întregi purta discuții cu grădinarii
Despre posibilitățile de altoire a pomilor.
Despre învățătura
Care măsura cantitatea de lapte a fiecărui vas.
Despre atragerea atenției acelui tânăr,
Care îmbolnăvise un cal de preț, un porc gras.
Despre spaimele comune,
De care grădinarii nu doreau să uite ușor.
Despre spaimele mici,
Dar nu meschine.
Despre spaimele îndepărtate,
Dar nu tăcute.
De economie, de randamentul enorm nu se îndoiau.
De ura, de forța brutală a maturilor,
La fel.
De aceea nu lua înseamnă truda acelui tânăr,
Care-l corecta cu răbdare,
Ori de câte ori îl vedea luptându-se cu descrierea ogorului bătrân.
6.
Bătălia pentru supraviețuire a luat sfârșit
În această extraordinară mamă zace
singurul tratament pentru calmarea bolilor.
Renunță la hrana ta în favoarea copiilor de eschimos.
Ești leoarcă, ai 17 ani,
cu impresia că ești prea singur.
Trage aer în piept
și cu ea,
străbate zeci de kilometri prin tundră cu groază,
căutând fructe care să salveze copiii de scorbut.
Învață să conduci sania cu câini și fă din părul lor îmbrăcăminte pentru copii.
Intră în casă după exact 15 ani,
în luna și ziua
în care ai fost răpit.
Bătălia pentru supraviețuire a luat sfârșit.
Întoarce-te aici, ca o mamă,
însă tu să nu-ți găsești liniștea,
scapă de acest tu de care ești obsedat.
7.
El este fratele meu mort la care mă gândesc
Aici, deci, mi-am zis,
stă înarmat până-n dinți,
el, soldatul indestructibil al atâtor milenii,
cel care a făcut posibile toate acele fapte mărețe,
după cum auzim peste tot.
El este fratele meu mort la care mă gândesc.
Nu clipește din ochi.
El este englezul necioplit
care-și ține desaga cu bani.
El este proletarul muncitor
care se ține cu dinții de mai marele stăpânitor.
Simte-i mirosul de bocanc plin de pământ năclăit.
Deschide-ți brațele,
primește-i respirația udă, senzuală.
Permite-i să te atingă ca pe o cârpă umedă.
Așteaptă-mă puțin
și uită-te câtă lumină este aici!
8.
Fantoma perfecțiunii mutilată de tandrețe
Au început băieții să caute,
Să vâneze ceva prin pădure,
Dar cu ce?
Nu aveau nimic.
Nu aveau nici armă,
nici sârmă,
nici laț,
nici ață.
Au început băieții să caute,
deja,
în sfârșit,
fantoma perfecțiunii mutilată de tandrețe.
Voi, băieți ce mirosiți a iarbă proaspăt smulsă,
veniți și vă spălați.
Mădulare osoase răsar liniștite,
acasă,
în locul vostru îndepărtat,
temniță-i pentru copiii
aduși din închisorile ucrainene.
9.
Spun asta și mă urăsc
În frigurile Donbasului,
la marginea lumii,
Putin ne fluieră în 26 de limbi.
Trup devastator, rigid, supus dezordinii.
Filozofii stau și-l privesc la milimetru.
Deja încep să mă sperie.
Are buzele mari și cărnoase.
Îl văd,
palid, uns cu toate alifiile, mai liniștit ca moartea.
Râde, lângă noi.
De ce nu mai poate zbiera,
cum zbiera odată?
De ce nu-și acoperă gaura stomacului plin,
a sexului,
din care se văd animale sălbatice,
ăești bătrâni și dificili din Marea Nordului.
De ce dinăuntrul pieptului mare și păros
se zărește Mexicul?
Mai lasă-ne odată cu strânsoarea asta plicticoasă,
cu uriașele mângâieri pe care le întâlnești odată la 100 de ani.
Și du-te și învață voluptatea sânului rece și umed,
dincolo,
acolo e tărâmul stingher.
Spun asta și mă urăsc.
10.
Ei nu pot fi maturi
Îmi pare rău să-i văd cum suferă.
Îi miros.
Le simt transpirația rece,
cum li se prelinge pe frunțile-nguste.
Sunt ai mei.
Fideli nu pot spune.
Nu mai pot fi maturi.
Mă mir cât de repede au avansat.
Ferește-te de simțirea lor trainică
sau de răbdarea lor nefirească.
Un fel de viscol social i-a adus aici,
pe maldărele singuratice
de nisip și rugină,
corole întoarse spre sine,
unde odată erau fabrici și uzine.
11.
Asta va fi calea ta
Fiecare zi, de la o vreme,
se întoarce pe urmele prietenului meu mort.
E o zonă în care am trăit cel mai intens.
Trăiește, îmi spune el.
Nu uita să-ți placă soarele.
Fii atent când îți încalți pantofii tăi pe care-i recunosc după miros,
cum pășești,
cum te îndrepți cu bucurie către ceilalți.
Asta va fi calea ta.
Când ți se vor usca buzele de sete,
vei primi apă și carne,
bucăți mari, roșii și umede,
în care să stai tu
și lumea ta.
De acum nu vei mai suferi,
nu ai să te mai întorci.
Facebook
WhatsApp
TikTok
