1.
visul
în micuţa prăvălie din Cartierul de Nord
ziua venea întotdeauna adusă de un pendul din lemn de trandafir
eşarfa tinerei doamne care locuia în camera din spatele prăvăliei
era parfumată
în jurul ei aerul strălucea uneori
și păsările desenate pe eşarfă cântau
era un câmp uriaş dincolo de zid şi era lună plină mereu
oamenii spuneau că nu poţi ajunge acolo
ei nu priviseră însă niciodată lumea din spatele zidului
şi nici nu credeau în ea
se spune că într-o zi a coborât din luna cea plină o femeie
purta o eşarfă cu păsări cântătoare
uneori adormea în fereastră
atunci din somnul ei se făcea dimineață
şi toată lumea era fericită
Andrey Remnev
2.
Numele pe care nimeni nu te va striga vreodată
(Once, on a street in Istanbul)
încă un anotimp transparent alunecă
odată cu nostaljik tramvay prin Taksim
mă gândesc la o călătorie cu trenul pe un cer de cobalt
desenez un pumn de stele diamantine
așez în cornul lunii căruciorul cu rodii și portocale
al uncheșului Ahmed
privesc apoi prin geamul mașinii
văd un băiat cu ochi negri precum masca lui
băiatul îmi zâmbește
sprâncenele i se ridică odată cu colțurile ochilor
e un zâmbet doar pentru mine
zâmbetul lui se ridică precum un balon roșu
se agață de un nor
apoi se transformă
în mii de baloane translucide
în fiecare balon translucid stă un înger mic și albastru
îngerul mic și albastru scrie istorii viitoare
și poezii cu arcuri de triumf
primăveri pariziene presărate cu cafenele și prieteni
poezii cu cireșe, cafenele și poduri peste Sena
zâmbetul băiatului se transformă în picături de ploaie
în picăturile de ploaie există munți,
câmpii, orașe, 2 sau 3 oceane,
și câteva vieți ale unor oameni necunoscuți
îi fac semne cu mâna prin geamul mașinii
schițează o reverență medievală
apoi se rotește prin picăturile de ploaie aduse de el
și deodată suntem în Piața San Marco a bătrânei Veneții
îi caut printre măștile din satin întunecat brodate cu fir auriu
o fată cu care să danseze
o găsesc
o așez lângă el
le construiesc o cutie muzicală
în care se vor învârti fericiți până la adânci bătrâneți
cum l-o fi chemând pe băiatul acela? îl întreb pe Onisim
vrei să opresc și să aflu? îmi răspunde
apoi râdem și anotimpul nostru alunecă mai departe
odată cu tramvaiul roșu, prin Taksim
băiatul s-a îndepărtat
i-am pus un nume în gând
un nume pe care nimeni nu îl va striga vreodată
și deodată s-a întors să privească lung după noi
de parcă ar fi știut că are un nume nou
un nume pe care nimeni nu îl va striga vreodată
și-a tras gluga hanoracului negru pe cap
și a plecat prin anotimpul cel transparent
singur și necunoscut
mai departe
foto: Sena. Pont Marie
3.
Prea puțin te-am văzut, București
– cântec de dragoste pentru orașul meu –
Prea puțin te-am văzut
și deloc nu te-am înțeles, București!
Te-am iubit cu disperarea micului provincial
pentru care Cișmigiul strălucește
roșu trandafir sălbatic și înfocat
printre frunzele verzi.
Eu am să mor departe de tine, București.
Numele meu nu va apărea în ferparele tale.
Deși ți-am străbătut străzile toate la pas.
Am băut în tavernele tale.
Printre turnători, declasați,
artiști de crâșmă, genii închipuite, de pahar,
curve și depravați.
Am strigat pe străzile tale și m-am revoltat.
Am scris în tine și am trăit în tine.
Ani mulți și grei și încrâncenați.
Nu ți-am cunoscut cartierele vechi, București!
Am văzut doar Casa Poporului și m-am înfricoșat.
De parcă se auzeau gemetele caselor peste care s-a ridicat.
Nu am apucat să mă plimb peste colinele din Uranus
cum o fac azi prin Montmartre.
Cartierul l-au pus la pământ buldozerele ceaușiste
înainte să îl descopăr.
Nu ți-am văzut nici Cartierul Evreiesc
întinzându-și casele în soare
pe malul stâng al Dâmboviței tale.
Nu ți-am văzut cartierul Izvor demolat în 86.
Casele lui zvelte, cu liliac și tufe de trandafiri
privind trecătorii din curți.
Piața Unirii, Calea Moşilor, Piaţa Sf. Vineri,
Calea Rahovei, Centrul istoric,
așa cum erau
înainte de a le descoperi eu,
gata mutilate și schingiuite.
Nu m-am plimbat cu tramvaiul tău vechi, București,
dinspre Schitu Măgureanu către Uranus-Izvor.
Nu ți-am văzut bisericile dărâmate:
Alba Postăvari, Izvorul Tămăduirii, Spira Veche,
Mihai Vodă, Schitul Maicilor.
Nu le-am văzut acoperișurile prăbușindu-se.
Pereții caselor tale demolate
rămași în ruine și sufocați de moloz,
nu i-am văzut, București!
Nu ți-am văzut străzile în pantă
pavate cu piatră cubică, din Uranus.
Dar numele lor le cunosc:
Cazărmii, Brutus, Bateriilor, Vităneşti,
Puţul cu Apă Rece, Vânători, Sapienţei,
Meteorilor, Antim, Puişor, Crăiţelor,
Aleea Trandafirilor, Militari, Schitul Maicilor,
Banul Mihalcea, Minotaurului, Arionoaia.
Nu ți-am văzut vilele boierești și casele vechi
în splendoarea lor luminând locul și arătându-te lumii
tânăr, vesel, boem. Așa cum numai tu poți fi, București.
Ți-am văzut Bulevardul Magheru gemând sub graffiti-uri urâte
prost desenate, semănând a ghetou din vreo țară post-sovietică.
Firmele închise.
Cinematografele cu vitrinele sparte,
colcăind de șobolani.
Oamenii din ce în ce mai distruși
de sărăcie, de ignoranță, de promiscuitate.
Te-am văzut singur, părăsit și huiduit,
ucis cu zile și fără de aer.
Ți-am simțit lacrimile, București!
M-am ridicat și deși m-ai iubit
Te-am părăsit și-am plecat.
Numele meu nu va apărea în ferparele tale.
Dar am trăit în tine, București
Tu m-ai iubit. Eu te-am iubit.
Tu ai să mă uiți, București.
Eu am să te port în mine până la moarte.
Aurelia Chiru / Turnul demolat IFMA, de lângă Podul Grant
Facebook
WhatsApp
TikTok
