1.
pădurea de mesteceni
câţiva ani mai târziu
am intrat adânc în pădurea de mesteceni
abia se mai zăreau stelele palide la marginea cerului
soarele căzuse demult în apa cu foşnet de mătase
bărcile erau trase la mal
încremeniseră umbrele noastre
într-o noapte departe
doar visurile mai luminau
ceaţa se ridica din pământuri
dansa uşor înspre capătul lumii
am urmărit drumul
pleca de la noi fără întoarcere
trupurile noastre de oameni călători printre astre
s-au prefăcut atunci în mesteceni
descopeream cu uimire
stânjeniţi de o asemenea ciudată întâmplare
că devenisem tăcuții mesteceni ai unei păduri fără nume
Studio O: Murad Osman
2.
dimineață orientală cu poeți
(varianta a doua)
azi dimineață
pe malul Bosforului
am început să citesc
cu sete, cu foame, cu disperare
poezii în românește pe telefonul meu argintiu
în larg apa devenea turcoaz
case albe luminau prin dimineața orientală
eram fericită
Iustin Panța Esenin Ginsberg Nazim Hikmet
erau cu mine
ceața se ridica peste ape
se apropia de pământ
se făcea din ce în ce mai zi
mai adânc mai aproape de mine
orașul
”Îi vorbeam fără şir, era atât de inocentă încât eram nevoit
să par mai cumsecade decât sunt în realitate” scrie Iustin Panța
un poet al sfârșitului de veac trecut
care locuia la bloc și iubea o femeie
femeia l-a părăsit el a rămas în urma ei cu o eșarfă și un copil
la tv în seara în care a murit călcat de o mașină
i-au arătat pantoful negru singur și inocent
părea mai cumsecade decât în realitate
de la căruciorul vânzătorului de fructe se aude un clopoțel
”fiindcă peste toate câte au fost/ râde pân-la lacrimi clopoțelul”
scrie Esenin cel blond, bețiv și vagabond
binecuvântat să fie deci c-a trăit și că s-a dus spre moarte
toți poeții scriu cu sânge
Anglettere, hotelul care l-a văzut în ultima lui zi
a tăcut o secundă atunci
apoi și-a continuat viața
a tăcut și camera nr. 5 care l-a privit
dansându-și ultimii pași în ștreang
agățat de țevile ei de încălzire
clopoțelul vânzătorului de fructe se aude din nou
un nor blond se desprinde de linia orizontului
plutește un timp peste ape
dintr-un magazin cu autoservire din California iese Ginsberg
”Ce piersici și ce penumbre!
Familii întregi cumpărând noaptea!
Pasaje pline de soți! soți în avocado, copilași în tomate! – și tu, Garcia Lorca,
ce făceai acolo, printre pepenii verzi?”
scrie el
rodiile vânzătorului ambulant se apropie de mine
parcă știu că Bunicul mă strigă uneori Nar/ Rodia
doar pentru că semăn uimitor cu sora lui pe care o chema Nar
și care purta uneori ca și mine 2 cozi împletite
rodiile știu cântece de ridicat ceața de pe Bosfor
noaptea nu avem voie să ieșim afară vremurile sunt complicate
Ginsberg cu ochelarii lui mari și barba neîngrijită
cu transele sale induse de droguri
cu maică-sa Naomi rusoaică marxistă și paranoică
vizitând des casa de nebuni ca pacientă
Ginsberg cu iubirile sale pentru bărbați
Ginsberg cu ultimii lui ani alături de Peter Orlovsky
Howl, Ginsberg!
poeziile tale au culoarea rodiei
când sunt citite pe malul Bosforului dimineața
sau – de ce nu? – a piersicilor tale
și ale lui Walt Whitman, din California
și a pepenilor verzi ai lui Garcia Lorca
”Astfel trebuie să iubești viața și-acest glob pământesc
încât să fii trist numai la gândul
că poate-ntr-o zi, peste un miliard,
peste o sută de miliarde de ani,
se va stinge și pălind, va continua să zboare rotindu-se
orb ca o nucă goală.” scrie Nazim Hikmet
iar eu, îmi dau părul pe spate pe malul Bosforului
stau în penumbră
mă las fotografiată de bărbatul meu
în fotografia aceea voi trăi toată poezia lumii
precum orice femeie care este și se știe
iubită
strâng pumnii la fel ca în copilărie
închid ochii
și îmi doresc tare de tot
din răsputeri
ca pământul să nu devină niciodată singur
fără poeți care să scrie cu sânge, cu disperare, cu sete
Bosforul tace
vânzătorul de fructe își împinge căruciorul cu clopoțel și rodii
mai departe
casele albe sclipesc a începutul zilei
se termină dimineața
ziua se va termina și ea până la urmă
și când se va termina voi scrie poezia aceasta
orientală și blândă și umbroasă
precum o fotografie în care îți dai părul pe spate
și privești în larg spre Bosforul liniștit
3.
Poetul fericit
nu am îmbătrânit la timp
dulcele ocean al tinereții
dintotdeauna mă împresoară
scriu încă poezii despre pești zburători
și despre dragoste
întreabă-mă
hai întreabă-mă
cum e să fii un poet fericit
pe un vapor care plutește în derivă
un vapor plin cu poeți încrâncenați și nefericiți
care se tânguie care plâng
și care strigă
asta mi-e singura nefericire
sunt un poet fericit
în corul poeților care se tânguie
care plâng și care strigă
mereu singur și diferit
niciodată la fel
niciodată împreună
întind mereu năvodul
în largul oceanului meu de tinerețe
prind pești colorați
pe care îi arunc înspre nori
și îi învăț să zboare
versuri versuri
prin poeziile mele
Facebook
WhatsApp
TikTok
