POEME DE DUMINICĂ – Dana BANU

1.

ea se însera

 

ea se însera

nu îmbătrânea

doar se însera

puțin nu foarte mult

doar cam cât i-ar trebui unei păsări flamingo

să treacă în zbor

pe deasupra unui oraș inexistent

ea se însera

iar între timp o cortină de fier se lăsa greu

peste un timp netrăit îndeajuns

un înger mic și albastru deschidea ferestrele

fluierând vesel un cântec de adormit ultimii oameni

ai unui secol mort de mult

 

photo: Carmen Racoviță

 

2.

 

Isadora

 

(Sânzianei Isadora Cosima, bunica mea, pentru aducere aminte)

 

ea locuia în umbrele serii

fuma ţigări uşoare îmbrăca rochii din mătase glazurată

călătorea fără bilet

iubea podurile arcuite peste visul ceasornicelor

şi amurgurile care îi ţeseau alene eşarfe strălucitoare

dimineaţa desena cercuri în apă

seara aprindea candelabre cu 1000 de braţe

şi-ar fi dorit o grădină a ei cu apusuri scurte şi lună plină mereu

dar prefera totuşi uneori să se ascundă în dulapuri pictate

în unghere tăcute şi răcoroase în versuri caline

şi în cutii muzicale cu sunete de argint

buclele albe îi tresăreau jucăuş

când anotimpurile alunecau peste oraşul de fum

cinematografele de cartier pralinele jobenurile

confetiile şi paiaţele triste

îi erau cel mai aproape

ea trăia într-o călimară cu cerneală uscată

acolo primea vizite și în dar marţipan şi ciocolată

dinspre odăile ei se auzeau melodii picurate adormitor

prin pâlnia unui gramofon pictat cu arabescuri fine

sau din cutii muzicale mângâiate-ndelung

şi parcă nimeni nu o văzuse aievea toți au uitat-o

doar prin visul meu mai trece uneori

la bordul corabiei albe din raze de lună

a venit la mine aseară i-am deschis uşa

am invitat-o la masă

i-am dat fructe şi flori

i-am desenat din vârful peniţei pe fugă

3 nori

şi am lăsat-o apoi să plece

mai departe spre voi

ea locuia pe ţărmul unde noaptea înfloresc tamarinii

piraţii purtau drapelul ei întins la catarg

cochetă şi tristă albă şi mută

ascunsă în pietre desculţă naivă

ea apărea întreagă şi vie

doar odată cu ultimul semn dinspre lună

i-am dat haina mea şi am lăsat-o să plece

mi-a spus zâmbind mă voi întoarce la tine

odată cu ultimul semn dinspre lună

am privit-o plecând şi am trăit mai departe

ţesându-i de-atunci mereu cu multă răbdare

strălucitoare eşarfe din fir de poveste

 

photo: Imogen Cunningham, The dream

 

 

3.

 

prin lumina greu-aurie a toamnei

 

prin lumina greu-aurie a toamnei

trec umbre vechi de împrumut

stranii odăi cu nasturii deschiși la redingotă

dulapuri sfioase din lemn arămiu

cu arome de mentă portocal ori lavandă

bijutieri de-acum vreo 2 veacuri

ce și-au ascuns surâsul tainic

prin vreo piatră mult prea prețioasă

dar niciodată purtată de vreun inel

cu străluciri mărețe și suflet de-mpărat

cinematografe de provincie cu toate luminile stinse

bucle plictisite și prăfuite de domnișoară bătrână

lucrătoare la oficiul poștal

ștampilând de zor plicuri par-avion

călătoare împreună cu sufletul ei spre cât mai departe

trec toate prin lumina aurie a toamnei

rămân în urma aceste rânduri sfioase:

 

„ce s-a-ntâmplat cu toamna cea nebună

ce-aleargă singură prin depărtate gări?

ce naufragiu aprig

ce mătrăgună de vis a închis-o adânc în suflet

și stă acolo ascunsă și postumă?

pe mica alee din spatele bisericii

mărginită de un câmp sălbatic și rece

trec îngeri zilieri cu aripi de rugină

se aurește ziua se tulbură privirea

oftează greu bătrânele marfare

ce alunecă stinghere prin gările târzii

toamna se revarsă atunci din șipuri colorate

parfumuri grele nori tandri

și-un soare mic și blând”