1.
să nu taci, trăiește!
ce facem noi cu toate astea mă băieți?
ce facem noi aici măi fetelor?
ce facem noi poeților?
războiul e departe moartea e departe
frica pare și ea încă departe
își tot repetă mulțimile aruncând batista peste țambal
pe aici doar teama pe vârful picioarelor trece
adiind a parfum de gloanțe odată cu ultima lumină a zilei
în rest nu vine nimeni toți sunt liniștiți grăsuți spălați mâncați
gata de sexul regulamentar igienic săptămânal
noi nu murim în timpul vieții noastre scriam
noi nu murim scriu
noi trăim!
amintește-ți stadioanele în picioare
amintește-ți pușcăriile pline cu oameni care n-au vrut să tacă
amintește-ți frontieriștii cântecele patriotice și cravatele roșii
amintește-ți palma încasată la 14 ani
pentru că ai râs de un redactor tâmpit
care îți spunea că scrii poezii prea pesimiste
pentru o societate înfloritoare precum cea socialistă
amintește-ți și scrie
să nu taci
trăiește!
privește cum trec pe străzi oameni muți
în tăcere încolonați
în spaimele lor ascunși
în frici nerostite
privește-i cum strigă unii la alții să tacă
viețile lor să nu fie deranjate de zgomot
de proteste împotriva războaielor
să se moară frumos strigă ei deranjați
să se moară în liniște și regulamentar
oamenii de bine cer liniște
să nu taci! urlă!
să nu taci!
trăiește îți spun!
noi suntem vii noi nu murim în timpul vieții noastre!
solitudinea e o capcană liniștea e o capcană tăcerea e o capcană
privește-i cum mor la televizor în timpul filmului tău de seară
cum mor în timp ce tu ronțăi popcorn și dai din cap ușor iritat
privește cum îi plâng mamele lor cu mâna la gură
bocesc prelung de se învolbură norii pe cer
ţărâna le cade peste capete copiii le fug din țară
privește-i cum pleacă nici măcar nu știu unde
privește copiii uciși de gloanțe
nu întoarce capul
privește privește privește!
ei sunt oglinzile noastre
nimic nu s-ar fi întâmplat
dacă nu ar fi fost această tăcere
această dintotdeauna vinovată și blestemată tăcere
uite cum stau lângă tine cel care citești poezia aceasta
unul lângă altul stăm amândoi pe o scară ce duce strâmt spre afară
afară e război sunt oameni care se ucid între ei
afară sunt oameni ce tac speriați în așteptare
ca două boabe de piper ca două ferestre sparte de vânt
suntem noi amândoi unul lângă altul
se adună lumina în jurul nostru. umbrele au rămas cu toate afară.
stăm în poezia aceasta ca într-o casă primitoare
afară e o tăcere asurzitoare
și cum stăm așa unul lângă altul
mă întorc spre tine și îți spun
să nu tăcem
să nu mai tăcem
tăcerea e asurzitoare
strigă Nu
strigă și trăiește!
oprește războiul
când luna se zvântă şuie peste alte orașe hăt departe în Ucraina
printre gloanțe și tancuri și printre ruine
strigătul nostru se face floarea soarelui
și se duce în căutarea altor strigăte
strigătele unor oameni ce stau tot așa ca noi doi
prin poeziile lor
că poezia este o armă măi Cititor
ea te poate răpune așa cum te poate și ridica dintre morți
că versurile nu ni le-am furat de pe mesele celor întristaţi
şi nici nu le-am găsit scormonind
prin hrubele fricii în care oameni de bine
cu feţe de ceară stau ascunși
în timp ce strigă la noi să tăcem
și să ne învățăm cu răbdarea
noi avem poezia Cititor
cu ea mânăm aprige herghelii de cai abrași
spre locuri pe care alții nici măcar nu le visează
noi nu murim nici de mâna străinului şi nici de cea a prietenului
nici de lacrima mumelor noastre nici de ziuă nici de noapte
noi murim de moartea cea bună
de moartea cea drept îmblânzitoare
nu de altceva da’ sălbatic şi viu ne e rostul
iar tu cel care stai aici lângă mine în poezia aceasta
să nu taci
trăiește!
că suntem oameni
noi nu murim în timpul vieților noastre
(Din volumul în lucru „Insomnii orientale”)
2.
Poetul fericit
nu am îmbătrânit la timp
limpedele ocean al tinereții
precum întotdeauna mă împresoară
scriu încă poezii despre pești zburători
și despre dragoste
întreabă-mă
hai întreabă-mă
cum e să fii un poet fericit
pe un vapor care plutește în derivă
un vapor plin cu poeți încrâncenați și nefericiți
care se tânguie care plâng și care strigă
asta mi-e singura nefericire
sunt un poet fericit
în corul poeților care se tânguie
care plâng și care strigă
mereu singur
de departe privindu-i cu uimire
niciodată la fel niciodată lângă ei
niciodată împreună
întind mereu năvodul
în largul oceanului meu de tinerețe
prind pești colorați
pe care îi arunc apoi înspre nori
și îi învăț să zboare
versuri versuri
prin poeziile mele
(Insomnii orientale – 2022)
3.
când ziua își aprinde lumina în cartierul de noapte
trenuri bătrâne duc spre departe absențele noastre
printre șinele de cale ferată rămase în urmă
răsar ale nimănui flori mici și înrourate
putem vedea prin ceața unor zile viitoare
cum crește singuratică linia orizontului
vom ajunge la ea într-o dimineață și de acolo vom privi
spre fostele poduri înalte ale orașelor părăsite în grabă
vom flutura marile steaguri ale vieților noastre
vom scrie lungi poezii
apoi ne vom ridica și ne vom întoarce
pentru a salva încă o dată lumea de la dezastru
simplu deloc complicat
precum o zi care tocmai își aprinde lumina
în cartierul de noapte
(Din volumul „Cartea singurătății”, București, 2017)
Facebook
WhatsApp
TikTok
