POEME DE DUMINICĂ – Dana BANU

1.

poemul-marionetă

o lumină albastră îi traversa chipul. îi era cumva rușine să trăiască.
avea dexteritatea marilor inventatori de iluzii. stranietatea celor nefericiți din naștere.
se lăsa consumat cu ușurință privit pe îndelete descifrat cu îngăduință.
regele vastelor teritorii de fum. obraznicul arlechin al principeselor decrepite.

avea atâtea cuvinte încât ți se făcea rău ascultându-l. aerul se rarefia.
un cimitir ambulant în care trăiau oameni cu fețe de lut. un vânzător de nevroze pentru blazați.

din politețe se poate muri la fel de bine ca din viață. vine o zi când găsești motive să ucizi și ucizi.
fără blândețe. fără teamă. fără întrebări. lovești scurt și pleci. sau dai foc omenirii cu grație și simplitate.
în urmă rămâne o cenușă de om. din cenușa de om se nasc cele mai vii și luminoase poeme.

când scrii e semn că undeva pe parcurs s-a întâmplat cel puțin un accident sau o crimă.
nu poți să scrii fără cadavre în sertar fără nebunia sinucigașului în serie
fără masca înșelătoare a omului-înger.

noi suntem dintre cei care aprind luna ziua în amiaza mare.
noi suntem oameni ai nopții și fiare dezlănțuite ale lunii.
țara noastră e dincolo de pământul acesta.
respirăm odată cu el odată cu poemul-marionetă
cel care ne-a pus lacăte grele și ne-a vândut prin lume drept inocenți.
ne-au cumpărat la întâmplare zarzavagii copii neatinși de sălbăticie
adolescenți cu plete fosforescente și aripi de ceață
femei și bărbați singuratici cu vieți exemplare și triste.

suntem prizonierii poemului-marionetă. viața e departe de noi.
stă ascunsă și rânjește sinistru din spațiile albe ale versurilor
scrise de noi trăite de alții.

2.

la marginea orașului

I

acolo unde umbrele se desfac într-un fel de singurătate apoasă
acolo unde ne întoarcem de fiecare dată și privim cu tandrețe spre bătrânele ceasuri
la marginea orașului printre statuile disperării
am înțeles frumusețea femeilor înspre iarnă tăcerea bărbaților cu lumini pe umerii firavi

e seară și dincolo de râu cresc viziuni acoperite de ceață
ne prelingem pe ziduri jilave inventăm mecanisme ciudate cu nume sonore
poeme pentru mai târziu ca niște boabe de piper tulburând pahare pline cu vin rubiniu
poate e sângele nostru acolo poate e doar apa ciudată care naște mereu întâmplarea

la marginea orașului acolo unde tramvaiele ajung obosite și literele se scriu printre morminte
fragmente din anotimpurile vârstelor noastre steaguri de pace și steaguri de războaie pierdute la timp
o întreagă armată de semne care strivesc realitatea

II

iată
avem cuvinte avem pâine caldă pe masă avem răbdare și trăim încă
mai mult de atât vai nu ne-a fost dat să primim și nici n-am cerut vreodată
un râu de smoală un miros de pucioasă un prundiș azuriu și ceața lăptoasă
ehei tinerețea noastră părăsită în grabă dincolo de gările siberiene dincolo de adăposturile de noapte

iată
suntem aici la marginea orașului facem semne strivim realitatea
adu-ți aminte vântul care înalță praful la cer soarele mic ascuns în pământuri
și luna desenată pe sticla ferestrei închise

III

la marginea orașului vorbeam despre sălbăticie așteptam să fim îmblânziți
ca după o viață întreagă și obositoare am tușit scurt am ridicat gulerul paltonului
și am plecat mai departe