POEME DE DUMINICĂ – Dana BANU

1.

 

un fel de rânjet acoperă cerul

știu că lumea e o dimineață
când îți spui e prea târziu
o zi când plouă mărunt și tragi jaluzelele
aprinzi veioza și ea devine un soare mic și al nimănui
(un fel de rânjet acoperă cerul nici n-ai curaj să privești înspre el)

o limuzină de lux în care ți-ai dori să aprinzi un carpați fără filtru de timișoara

apatie lumină tăcere
liniștea
apoi
un urlet în semiîntuneric
oameni câini gâze poeți prozatori săraci țigani
gândaci lei girafe elefanți
și iar oameni(ăștia par din ce în ce mai mulți)
o menajerie întreagă

e ca blocurile alea construite prin anii ‘80 în ungheni(un sat de prin ardeal)
blocuri cu 4 etaje și cu wc în curte

știu că lumea e acolo unde respir transpir inspir uit să expir
(un fel de rânjet acoperă cerul nici n-ai curaj să privești înspre el)
o mulțime de amănunte care odată cu trecerea timpul devin obsesii
un loc gol sau poate un azil de noapte

în coșul pieptului teama

stingem veioza
și lumea
cinema paradis 

 

2.

 

poezie cu poduri zepeline și un cer de hârtie

locuiește printre arbori cu nume exotice
printre blocuri tramvaie și stele împachetate în hârtie velină
traversează poduri vinde iluzii discută îndelung despre soldățeii de plastic
și despre zepelinele colorate care invadează orașul
cu gesturi leneșe schițează cercuri în aer
cu gesturi leneșe taie în fiecare dimineață gâtul firav al zilei

din cauza ei primăvara asta lălâie va naște încă o vară
numai bună de ascuns în podul unei case care nu mai există de mult
printre cutii de lemn pantofi desperecheați fotografii sepia cartoline
o vară a nimănui ca un drum alb peste care va trece un tren negru

la capătul serii nimic
la capătul nostru nimic

praf și porumbei la ferestrele cu vedere spre nord
praf și zgomote îndepărtate
apoi vine unul și râde
mormăie ceva și se transformă într-un obiect neidentificat
deasupra noastră un cer cât o batistă de unică folosință

 

3.

 

dincolo de cantonul părăsit

acolo unde noaptea îți este cel mai bun prieten
dincolo de cantonul părăsit
acolo unde urletul fiarei nu ajunge
și trupurile sunt spălate într-o lumină rece
acolo e capătul drumului

cum să te apăr umbră a mea din anotimpuri mai calde
cum să te duc la izvoare și să te îmbrac în haine de mătase și purpură
când peste toate alunecă deznădejdea renunțarea și frica

mon frère
îți vorbesc într-o limbă străină
și cuvintele se izbesc de nori
uite-i cum aleargă pe un cer de fum și cenușă
orașele noastre sunt acoperite de zăpezi
viețile noastre mici stau ascunse în pământuri
am întâlnit un om cu moartea înfiptă stilet între omoplați
și nu eram eu

am cunoscut frica și am ucis-o aveam să trăiesc 1000 de ani
lângă cadavrul ei lângă tentaculele ei fosforescente
am cunoscut omul și l-am iertat aveam să trăiesc 1000 de ani
lângă toate luminile lui schimbătoare și fără sfârșit

*

îți înmoi degetele în sângele proaspăt al dimineții
scrii istorii de o zi seara aprinzi luna și deschizi ferestrele
vezi semne auzi niște zgomote îndepărtate treci prin coridoarele memoriei
toți vor toți cer toți trag de tine să le fii să îi aperi să le construiești ziduri de apărare
doar ochii ți-au rămas aceiași
în rest
praful s-a ridicat până la cer
ceața a născut monștri care te apăra din prea multă iubire

*

pentru că e doar pământ în jurul nostru nu mai vedem apa
nu mai construim poduri nu mai înotăm spre izvoare
nu mai e nimic de ucis aici jucăm ruleta rusească de unii singuri
nici azi n-am murit deși viața a plecat demult din tranșeele noastre

când mi se face sete îmi beau sângele
când mi se face foame îmi mestec carnea
când mi-e frig mă acopăr cu iubirea mea pentru mine

așa se trăiește dincolo de cantonul părăsit
acolo unde noaptea îți este cel mai bun prieten
așa se trăiește la capătul drumului