1.
peste ape o ceață aproape omenească
în anul acela am început să tăcem pe deasupra noastră se întuneca
treceau prin încăperi albe cuvinte doar treceau se îndepărtau de la noi
în iarna aceea printre văile ninse din munți am văzut pentru prima dată soarele
dragi bărbați ai subteranelor senzații erotice
frumoși inorogi care trăiți încă pe vastele câmpii de hârtie
molima primăverii ne va cuprinde trupurile și le va ridica la cer
acolo în chip de nori vom visa felinare aprinse și ceaiuri negre
clocotind în samovare de-argint
peste ape îngerul a strigat și adevărul a devenit un cântec despre maidanele copilăriei
peste ape s-a ridicat o ceață lăptoasă aproape omenească asculta cântecul și dansa ușurel
peștii se legănau și ei bărcile pescarilor s-au dezlegat de la maluri atunci și au rămas părăsite
prin oraș oamenii au ridicat obloanele au deschis ferestrele și au râs înspre noi
ieșeam victorioși din soare în alaiuri lungi
eram tineri și nu era seară eram tineri
în fața măcelăriei chiar lângă abator
din oase albe curate spălate lustruite cu multă migală
prietenii au ridicat o statuie după chipul și asemănarea noastră
au mâncat și au băut 3 zile apoi au încercat să își amintească numele statuii și n-au reușit
apoi au tăcut și au privit cum se întuneca pe deasupra
apoi a trecut o zi cât o iarnă
și molima primăverii le-a luat trupurile și le-a transformat într-o ceață aproape omenească
2.
un hohot de râs traversează orașul
trebuie să avem grijă vin oameni spre noi
oameni fragili cu torțe aprinse în mâinile moi și ochii de noapte scânteietori
nu le apără nimeni somnul nimeni nu le deschide gura
nimeni nu îi hrănește cu zile arămii sau anotimpuri de purpură
spumegă luna fantasme pe cerul orașului negru
soarele tace ascuns în pământuri legat de întuneric cu lanțuri grele de fier
semne prevestitoare cenușă noroaie cartiere de fum și de ceață
vin oameni spre noi
obosiți deshămați plini de ură de frig și de foame
sufletul lor a fost cântărit și drămuit cu grijă
nici prea mult nici prea puțin doar cât să le ajungă
pentru încă un drum în căutarea luminii
niciodată la fel niciodată destul niciodată la capăt
un hohot de râs traversează orașul
e hohotul lor
v-am mai spus
evacuați gările spitalele cimitirele și abatoarele
apoi mai vorbim
3.
ziduri în orașul de iarnă
pe străzi trece iarna
oamenii trăiesc în cutii de conserve
oamenii au virgule puncte semne de exclamare
caii sălbatici ajung la abator măcelăriile gem de animale îmblânzite
nu sunt fratele vostru nici sora voastră nici apa vie sau moartă
nu sunt umbra umărul mandibula tibia sau creierul vostru
sunt iarna și toamna celor triști și patetici
cel care tace și urcă iederă pe ziduri mucegăite
cel care poartă cu el viziuni stoarse de vlagă
știu cum e
ți se umflă venele scuipi în oglindă dai cu pumnul în vitrinele zilei
dincolo de extaz urlet ardoare flacără
sobră și mută inima de piatră a celui care iubește haznaua asta apocaliptică
lumea cu infinitele ei prelungiri efemeridele scârboase ale melancoliei
metafora crâncenă a plictisului și mai ales apa otrăvită și roșie a feminității
cu ochii dați peste cap purtând în cioc o candelă de argint care luminează orașul
dacă vezi un om ocolește-l te va iubi și va crăpa singur
dacă vezi o piatră ia-o în brațe va deveni om
știi cum e?
dincolo de cuvânt doar acoperișuri
dincolo de acoperișuri
ferestre
semne pentru mai târziu
urlete de fiară adormită la timp
în orașul de iarnă
doar ziduri
niciun om
doar ziduri
Facebook
WhatsApp
TikTok
