1.
Astăzi e ziua mea.
Am invitat doar bărbați.
Știu, misoginism.
Bem.
Repunem în discuție,
unilateral, a mia oară,
alungarea din Rai.
Premize, vinovății.
Eva în sus, Eva în jos.
Unde ești, Adame?
Pe dracu!
Se va întîmpla și acum
ca întotdeauna:
încet-încet,
o să se descolăcească
în noi șarpele nevinovat
al beției
și nu ne va mai păsa
de care parte
a gardului
sîntem.
2.
***
Nu ştiu nimic despre mine. Dacă aş afla
mi-ar fi mult mai greu. M-aş prăbuşi
ca un turn plin cu vizitatori anonimi
ce vor să-mi vadă viaţa, fără ca eu
să mă pot împotrivi. Încerc să rămîn aşa,
fericit în propria-mi necunoaştere.
Dar, într-o zi, apari tu, femeie
– momeală prinsă de însuşi Dumnezeu
în cîrligul de aur al slăbiciunii mele.
O vreme îţi dau ocol.
Degeaba, căci sortit mi-e să muşc!
Te apropii, deschizi ferestre şi uşi
pe care le credeam, pentru totdeauna, bătute în cuie.
Mă iubeşti? În limpezimea ochilor tăi
joacă semnele morţii. Taci. Întinzi,
prin toată curtea, cearceafuri albe şi plîngi.
Plîngi ca după o nuntă unde ai fost,
fără voia ta, mireasă.
3.
* * *
M-am săturat să fiu băiatul care duce
gîștele la baltă și le păzește de vulpile
imperiale ale poftelor voastre. Aș vrea să dispar
din propria-mi viață, fără știrea nimănui, asemenea unui
elev de internat ce sare – în gînd? -, gardul școlii seara
și se întoarce dimineața, pe furiș, mirosind a parfum
de femeie și a licori somnambule. O muscă pe nasul
statuii vivante a întunericului. Am și eu visuri.
Ele trec dincolo de conturul acestei ape stătute,
al acestui mîl în care înot disperat și nimeni nu îmi
întinde o mînă. Întoarce măcar tu foaia, cititorule!
4.
* * *
Își primea amanții în oglinzi diferite,
avea camera plină. Legați la ochi,
să nu știe să se întoarcă acolo nicicînd.
Păreau niște condamnați la moarte,
cărora li se îndeplinea ultima dorință.
Pentru ei, un joc. Pentru ea, totul sau nimic.
După fiecare amor, lepăda cîte o piele
de șarpe, își îndulcea veninul și o lua
de la capăt. Ce mai contează încă un rest
de ceață în ochiul fără margini al lui
Dumnezeu? Mereu ți se lasă o fereastră
deschisă, important e să poți scăpa
din capcana propriei tale libertăți, îmi spunea,
peste ani, cînd o vizitam. Era bătrînă,
o părăsiseră toți. Acoperise oglinzile.
Se autocontemplase destul în ceilalți,
ca-n vechi morminte transparente.
De ce nu le spargi, să te eliberezi?
am întrebat-o. M-a privit
cu nenumărate capete de Hydră.
5.
***
Se-aşază robu-alături de stăpînă
– ca pe-un inel de aur două chei.
Pentru o clipă, lanţul lui atinge
brăţara fină de pe glezna ei.
Mînă în mână, ochi în ochi, îi pare
că fac al lumii tainic înconjur.
Şi, moale, în pământ, se scurge timpul
prin trupurile lor fără contur.
Dansează lin, gustă licoarea
ce nefiresc i-a-mpreunat.
În schimbul îndrăznelii, robul
va fi, în zori, decapitat.
Ce-i pasă, mîinele-i departe!
Moartea? Mai mult o arătare.
O insulă spre care tot vîsleşti,
iar cînd ajungi aproape, ea dispare.
E ora dansului, cîntaţi viori!
Să se prefire viaţa-ntr-un suspin.
Acum, pînă şi regele îl iartă
pe cel ce i-a turnat otrava-n vin.
6.
***
Deschizi, ceremonios, uşa cuştii.
În şiretenia ta, ai hrănit animalul dinăuntru
pînă s-a făcut prea mare
să mai poată ieşi.
A trecut vremea cînd ridicai, fără teamă,
din mijlocul leilor, mănuşa iubitei.
Azi nu rişti nimic. Totuşi
simţi moartea mai aproape decît atunci.
Iluzia libertăţii îi dă fiarei
o hipnotică putere asupra ta.
Şi, iată-te, intrînd, de bunăvoie, în cuşcă!
7.
***
Neaplaudat de nimeni, înghiţitorul de creioane
îşi făcea numărul. Era tot mai trist, mai flămînd.
Dar cine ar fi crezut asta? Rămăsese singur,
cel din oglindă s-a sufocat demult, la o repetiţie.
El continua să spere. I s-a propus, în schimbul
a mulţi bani, să înghită şi altceva. A rîs, apoi a plîns:
în arta sa nu face compromisuri!
L-am vizitat cu cîteva zile înainte de a muri.
Îşi ascuţea creioanele
cu o delicateţe întîlnită numai la animale
cînd îşi ling puii abia fătaţi. Ştiam
că le iubea şi le ura în aceeaşi măsură.
Mi-a mărturisit că într-o noapte s-a visat
strîns de gît de acestea. Îi era teamă să le mai lase
să umble libere prin casă, le închidea
într-un dulap, scoţîndu-le de acolo numai cînd
avea o reprezentaţie ori i se făcea dor să le mîngâie.
Adică din ce în ce mai rar. Într-o zi or să se răzbune,
mi-a spus împăcat. E dreptul lor să-şi caute alt înghiţitor,
mai norocos, să le ducă prin lume, departe.
Apoi a lăcrimat discret,
ca lemnul pe care îl cioplise de atîtea ori.
8.
***
Doamne, tot la tine ajung!
Asemeni ocnaşului care
a greşit drumul şi s-a întors,
prin tunelul săpat cu unghiile,
ani şi ani,
în aceeaşi celulă.
Fii bun cu mine, ocnaşul!
Chiar dacă voi mai încerca,
de nenumărate ori,
să evadez.
9.
să fie poezia o defulare a spiritului înaintea morţii?
scriu o pasăre doarme pe grindă îi simt umbra grea pe faţă
ce nevoie are ea de visele mele? sînt singur chiar înainte de a
mă naşte am văzut o cîrtiţă fugind dintre foile albe –
memoria celui care pleacă uitînd
să închidă fereastra dinspre rîu
rîsul în oglindă umila terapie ce-mi mai rămîne
cînd tu mă părăseşti ca pe un sînge străin
dintre toate pedepsele am ales să te uit
ceva modern şi fără vărsare de sînge caut
şi plîng ca un rege umilit
după o aspră victorie
în cîmpul de mure
Facebook
WhatsApp
TikTok
