1.
* * *
Să ispăşim păcatul vechi, ispita,
trează rămîi, femeie, lîngă mine
şi toată noaptea ne rugăm ca două
grăunţe-n guşa păsării divine.
Ca două pietre reci pe fundul mării,
încremeniţi vom sta în adorare,
pînă cînd muşcătura întregi-va mărul,
iar şarpelui i-or creşte iar picioare.
2.
În fiecare dimineață, găsești un buchet
de flori proaspete pe mormîntul dictatorului.
Surîzi. Doamne cît iubea florile! S-ar putea spune
că, în anumite clipe, erau singurele lui aliate.
Nici un dușman nu a scăpat viu din floarea carnivoră a
răzbunării sale. Cum umplea el budoarele iubitelor cu mormane de crini, nu o făcea nimeni! Îl cunoșteai bine, ați crescut împreună,
împărțind frățește aerul greu al aceleași clipe. A început, la fel ca voi toți, prin a strica jucăriile, curios să vadă ce se afla
în interiorul lor. Apoi a rupt capul unor păpuși care îndrăzniseră să îl privească, prea insistent, în ochi. Mai tîrziu, a exersat pe cîini și pisici. Toți îl încurajau, era altfel.
Micile lui pagube încă nu prevesteau dezastrul.
Am plîns cînd a fost împușcat. Era prietenul meu din copilărie.
Nu părea să-i fie milă nimănui de el.
Unii chiar îl scuipau. Doar mama sa a privit groapa cu ochi seci și
a murmurat abătută, ca pentru sine:
,,A fost un copil blïnd…”
3.
Te apropii, sfios, cum se așază lumina
peste ființele moarte. Ce ar mai fi de tulburat?
Poate ochiul privitorului, altul decît acela
prin care își scrutează propria viață. Uneori,
te simți un tablou ascuns sub pat și uitat acolo.
Toți îl credeau ars odată cu vechea casă. Doamne,
cum o fi reușit să scape neatins,
cînd atîtea lucruri neprețuite au pierit
în flăcări? Ești singur. Ca gheața topită sub picioarele patinatorului
te va înghiți timpul: pînă la glezne, pînă la gît,
pînă deasupra creștetului, acolo unde va rămîne un mic semn,
amintind că ai trăit cîndva.
4.
* * *
Aripă-n zbor şi fir cu plumb sînt eu,
tunel între adînc şi Ararat,
şa părăsind singură locul
în care calul a îngenunchiat.
Sub piatră mă ascund, apoi în cer.
Mi-e-ngăduit ca astfel să mă joc?
Tu nu-mi răspunzi, dar ochii tăi acum
rostogolesc un cerc prin foc.
Mă nasc şi rob şi împărat, o, Doamne,
în mine-i sîmburele, dar şi glodul –
ca două maluri gemene pe care
le leagă pasul tău, nu podul.
5.
* * *.
Cinez nimicul ca pe un berbec
pe care altădată-l călăream.
Poate-s nebun, dar ochi de fiară,
prin întuneric, mă pîndesc la geam.
În aşternuturi proaspete de piatră,
adorm apoi visînd întruna
că sîngele femeii, noaptea,
se întîlneşte pe furiş cu luna.
Îşi varsă-n mine lapţii îndoiala,
şi-s singur, fără glas şi trecător,
cum trecătoare-i apa peste pietre
şi firul ierbii prin picior.
Atunci tresar, gîndesc şi caut
comori în focul ce s-a stins
– pescar al sinelui e omul,
nemulţumit mereu de ce a prins.
6.
* * *
Eu sînt cel din fereastra trenului și tot eu
cel care își ia adio fluturînd o eșarfă.
Niciodată nu am știut: plec ori rămîn,
sînt piatră de temelie sau ou în cuibul de
sub streașină? Fericiți cei neștiutori! La ce
i-ar folosi copilului să vadă, încă din prima zi,
cum cercul său lasă, pe drum, firave desene ale morții?
Nu degeaba înfige mama un fus în inima umbrei,
să-l ocrotească. O, Doamne! Sînt singur și din
ce în ce mai puțin, ca uleiul în lampa săracului.
Stau pe malul unui rîu și prefir printre degete
nisipul unei nemărginite mirări: același cîntăreț orb
la ambele capete ale podului. Eu și Celălalt.
Miere și solz otrăvit. Doar liniște, nu.
7.
* * *
E primăvară. Lumina sărută broaștele și le preschimbă
în prințese. O fată bătrînă își scoate la aerisit rochiile
de mireasă. Vizitiul ce moțăie pe capra trăsurii se trezește
cu o rază de soare în inimă. Cutia de scrisori va avea de
păstrat și mai multe secrete. De azi încolo, va fi greu
să îți ții mințile acasă. E minunat să fii poet, primăvara!
Asta te duce cu gîndul la o prostituată care a înfiat
un miel de lapte. Nu te mira: toate florile poartă la ele
sticluțe cu otravă pentru cei prea fericiți. Din păcate,
rămîn închise. O, Doamne, crengi înmugurite
mîngîie fereastra! Tresare sufletul meu,
un copil prea silitor la ora uitării de sine.
8.
* * *
Stăm faţă-n faţă, între noi un cuib
cu copac cu tot se roteşte.
Puii din el ne ciugulesc marginile,
fiecare, în sine, descreşte.
Şi cade pradă propriului său ochi,
prea lacom să mai fie săturat.
Mărul din rai rămîne gol chiar dacă
numai în gînd l-am scuturat.
Şi-n veci lipiţi de poartă aştepta-vom
– zălog păcatelor demult făcute –
ca două lacăte visînd
la răsucirea cheilor pierdute.
9.
* * *
tu m-ai părăsit acum nouă vieți
dar pisica ta vine în fiecare zi
și mi se așază pe mormînt
ea știe
că locul acela
e încă nevindecat
Facebook
WhatsApp
TikTok
